Firesc, acum, de înțeles, cum ar veni, nu fac în cele ce urmează sinteza săptămânii care a trecut la Arad, ci a anului care se termină pe nesimțite.

Accentul este pe nesimțite, sper din tot sufletul să vă dați seama de ce. Dar hai să le luăm la rând.

În aceste zile se fac 34 de ani de la căderea comunismului ceaușist. La Arad în mod sigur, prin alte părți poate un pic mai târziu. Dar tot acum intrăm în anul în care, dacă ar fi cazul, am putea sărbători două decenii de la preluarea puterii locale de către un grup patronat de cel numit în fel și chip, dar care totuși este la ora actuală unul dintre oamenii – sunt doi, parcă – care reprezintă orașul la Bruxelles. Am scris corect, chiar dacă pronunția este alta.

Privită de aici, situația de pe malurile Mureșului care face un omega în jurul cetății este mai complicată dacă observăm că grupul de care vorbim a preluat mult de la nomenclaturiștii pe care, cică, i-am înlăturat în Decembrie 1989.

Pentru cei mai tineri, doar o singură precizare: nomenclaturiști se numeau oamenii din partidul unic de dinainte de ’89, numit partid comunist, subordonați unui singur om – în ultima vreme a comunismului se numea simplu Nicolae Ceaușescu, da, cel înălțat în slăvi de nostalgicii, săracii – și care făceau totul – chiar așa se spunea: să facem totul ! – ca cel din frunte să fie mulțumit de ei, să îi recompenseze și să îi țină acolo până la loc comanda.

Diferența de acum de la Arad, față de aceste timpuri eroice, este că nominal sunt mai multe partide, dar în realitate este tot unul singur, cel care te duce la funcții. Se trece de la un partid la altul fără probleme, în funcție de oportunitate și interese. Iar cei care nu îndeplinesc cerințele conducătorului iubit sunt eliminați de asemenea fără probleme. Dar nu neapărat foarte dur, nu se ajunge la canal, eventual la câteva luni de pușcărie, vezi cazul Ioțcu.

Vorbim de cel eliminat, urmat de Igaș, din nucleul original pe care și-a întemeiat europarlamentarul domnia sa glorioasă de la Arad. A rămas doar Cionca din acest nucleu de start, iar în jurul său au fost aduși alții, mai tineri, mai înțelegători, mai gata să sară la bătaie dacă ordonă șeful. Glad Varga, Lazăr Faur, Sergiu Bîlcea, Andrei Ando, Ionel Bulbuc și alții, mai puțin strălucitori, sunt nomenclaturiștii lui Falcă, cei care știu că existența și cariera lor politică depinde de mulțumirea și bunăvoința iubitului conducător.

Bibi, așa cum îl știm, e un dizident de imagine. Avea dintr-ăștia și Ceaușescu, îi termina în funcție de interese, tot așa și aici, acum, la Arad. În prag de an electoral, conducătorul maxim joacă la cacialma, jocul preferat al tuturor celor pentru care valoare supremă în viață este puterea.

Jocul acesta, învățat încă în băncile școlii, se referă la amețirea mulțimii prostănacilor, la crearea impresiei că fără cel din frunte totul se duce naibii, uite, cât de înțelept este liderul, deși nu îl place, înțelege că boborul ține la el, așa că îi mai dă o șansă și recalcitrantului simpatic ajuns primar al orașului tot datorită lui. A șefului de necontestat.

Este însă o mare diferență între nomenclaturiștii lui Ceaușescu și cei ai lui Falcă. Cu toate că și ăia aveau avantaje materiale față de prostime, proprietatea particulară fiind interzisă atunci, le aveau doar până erau în funcție. După aceea, Dumnezeu, pardon, Marxismul și mila, nu se prea deosebeau de ceilalți. Însă nomenclaturiștii de astăzi adună din greu pentru zile negre, își fac averi și rezerve, conturi în țară și peste hotare, fiind mai mereu încurcați de declarațiile de venit care ajung în presă.

Mai pe înțelesul tuturor, să fi nomenclaturist privatizat acum este calea regală a îmbogățirii. Puterea și tot ce ține de ea s-au privatizat, nu-i așa?

E fain, nu faci nimic, n-ai cum, ai fost ales tocmai pentru asta. Idei proprii nu ai, mai precis ele se concentrează strict pe ideea centrală a înavuțirii și parvenirii, așa că nu pui probleme. Te supui celui care te-a făcut, îl servești atent, cu grijă să nu ajungi la soarta celor ejectați de barosan. Bine, după o vreme nici aia nu e foarte tragic, dacă ai reușit să aduni destul pentru zilele de repaus final. Câteva case, un restaurant, un hotel, ceva pământuri, oareșce acțiuni la societăți susținute de băieții cu ochii albaștri dintotdeauna. Te descurci, cum ar veni.

Așa că postezi pe FB poze și texte care să nu îl supere pe boss, faci imagine, cum se spune mai nou, asta e, nimic nu depinde de tine, chiar dacă te-ai pricepe. Noroc că majoritatea celor de care depinzi să te aleagă habar n-au de cum arată o societate funcțională, o administrație eficientă în slujba comunității.

Uite și acum: ajunge să te duci până la noul stadion al echipei iubite, construite din start la derută, să te fotografiezi – să te filmezi chiar – cu noul gazon care se pune de Crăciun și gata. E perfect, lumea este fericită, UTA va juca din nou acasă când joacă acasă, ce le mai trebuie? Cetatea? Ștrandul? Investiții pe bune?

Hai să nu fim absurzi. Acolo sunt interese mari și care nu depind de tine. Eventual de boss, dar la nivelul acesta interesele sunt și mai sus. Așa că asta este, ți-ai făcut banii de sărbători, pe FB arăți trăsnet, ce îți mai trebe?

Și atunci nu am pomenit încă de soții și neveste…