După cele întâmplare ieri – opoziția, îmbogățită cu ALDE și cu Pro-ul lui Ponta, reușind să înfrângă la voturi PSD-ul -, se pare că atâta le-a fost.

În urma amânării citirii moțiunii pe joia viitoare, decisă în urma acestui vot victorios, cresc enorm șansele ca inițiativa opoziției conduse de PNL-ul lui Johannis și Bogdan Rareș să se termine în happy-end pentru toți cei care nu văd în Viorica un fel de Ioana D`Arc a României ajunsă la vârsta a doua și nițel obosită de atâtea sarcini și exerciții de vorbire.

Și cu toate acestea rămâne întrebarea clasică: cui folosește?

În mod sigur nu alegătorului, celui de toate zilele, românului care trăiește din salariu sau formele alternative de venit, nu celui obligat să se descurce într-o țară unde pentru un venit normal trebuie, ca pe vremuri de altfel, să te înscrii într-un partid și să dai din mâini și gură până ajungi la nivelul la care o moțiune de cenzură îți poate schimba drastic nivelul de trai.

Și spun asta gândindu-mă la semnele deloc încurajatoare care vin dinspre economic – economia Germaniei stagnează și se vorbește de începutul unei recesiuni, nu se știe încă cât de gravă -, până și specialiștii noștri, în frunte cu ministrul PSD al finanțelor, recunosc oprirea creșterii ramurilor productive, asta ca să nu mai vorbim de ineficiența sectorului bugetar, mai ales în administrație, acolo unde, cităm din ministrul pomenit: trei din patru angajați se uită la cel care lucrează.

În aceste condiții, plecarea PSD de la guvernare s-ar putea să-i pice chiar bine, nu degeaba cel mai important slogan al lor se referă la previziunea confecționată pentru cei care au pensii și salarii de la buget după care „ăștia” vă vor „tăia” din nou din puținul pe care vi l-am dat noi.

Iar nasolia cea mare este că dacă liberalii lui Bogdan Rareș – că Johannis acum e neutru, nu-i așa, iar Orban e mereu așa – vor avea norocul sa formeze guvernul peste câteva săptămâni, nu-i exclus ca Viorica să se trezească în opoziție realizând cu surprindere că a nimerit-o fără să știe cum și de ce.

Acum, pe de altă parte, guverne mai mult sau mai puțin corupte am avut tot timpul, dar atât de incompetent și habarnist ca acesta poate doar pe vremea mult prea grabnic împușcatului. Varianta optimistă, de aceea, este că va veni un guvern de coaliție, dar mai mult din tehnocrați, în frunte cu unul care, chiar dacă nu se pricepe prea mult la economie, vorbește mult mai bine ca Viorica, chiar și germana o vorbește mai bine ca Johannis, e cult, ce mai, ca cerul și pământul față de cea care a devenit în nici cinci luni dintr-o simplă gospodină fără talent o femeie politică de mare talent, având în vedere că ea nu trebuie să-și ascundă gândul atunci când vorbește.

Dar, hai să fim serioși, că timpurile sunt crunte: toată această mascaradă cu moțiunea ne aduce aminte de Caragiale, săracu’, mai ales secvențele acelea cu : „Zoe, Zoe, fii bărbată!”, respectiv aceea în care Mircea Diaconu, nu candidatul la președinție, ci actorul, secondat de Dem Rădulescu, Dumnezeu să-l odihnească, erau gata să trădeze dacă le pică și lor ceva.

De fapt știm foarte bine ce urmăresc cu toții.

Nu ne facem prea mari iluzii într-o lume și țară unde voturile din parlament depind de locul din ministerul cutare al nepoatei sau norei, apartenența de partid fiind o chestiune de conjunctură și întâmplare, important fiind postul din minister și din „deconcentrate” și nu doar un post, ci mai multe, pentru că familia este mare iar remunerația după buget, mică.

Într-o lume în care directorul unei firme de salubritate care lasă rahatul să împută străzile orașului poate câștiga pe lună până la 20 de mii de euro (euro am scris), unde un conțopist de la consiliul municipal și județean câștigă de cinci ori cât un profesor începător nu e prea inteligent să ai prea mari speranțe de la schimbarea guvernului. E bucuria proștilor, spune înțelepciunea populară de pe aici, probabil nu degeaba, pentru că nu degeaba trăiesc și muncesc un sfert dintre români în afara sfintelor și sacrosantelor granițe naționale.

Cu alte cuvinte, să dea Domnul să fie mai bine, dar bucuroși le-om duce toate de-o fi una, de-o fi altul.

Sincer?

Nu guvernul mă îngrijorează, ci veșnicia lui.

Veșnicie sedimentată în privirea conțopistei de la ghișeu în timp ce mușcă din sandvici și mă întreabă plictisită ce vreau, solidificată în mișcarea șefului de birou care îmi indică clar că nu are timp de mine, cum de altfel nu are timp și chef de nimeni, betonată în modul în care polițistul se uită bănuitor și tâmp la actele mele și dincolo de toate în expresia contabilei atunci când își dă seama că nu sunt un cineva, un șef acolo, măcar la Apă-Canal sau la Consiliul Județean, un inspectorat ceva, ci doar un „telectual” oarecare, un profesoraș pârlit și vai de capul meu, pe deasupra și scribălău la ceva foaie dintr-asta electronică obscură.

Nu se poate, Doamnelor și Domnilor, o moțiune de cenzură la toate astea?

N-ar fi mai patriotic, mai național, mai progresist să schimbați toate astea, în loc să căutați mereu doar majoritatea parlamentară care plătește bine?

Mult mai bine decât firmele care produc tot de ce are nevoie majoritatea aceasta și care acum, cine știe de ce, gâfâie sub amenințarea recesiunii care bate la ușă.