Prea mult nu contează oricum, din moment ce online au apărut deja tot felul de ghidușenii în care se propune să îl împrumutăm pe Johannis fraților vitregi unguri, rămași fără președintă, demisă după ce presa a descoperit o grațiere dubioasă. Pe deasupra Klaus vorbește bine și ungurește, din moment ce i-a zis și îi zice în continuare UDMR-ului: Jó napot!

Poanta e că în ungurește salutul acesta, în funcție de context, înseamnă și „noa, ce să facem, asta este, vedeți-vă de treabă”.

Vă spunem și noi, noa, asta este și toate cele bune în timp ce ne oprim, pentru câteva momente care oricum contează puțin spre mai nimic în an electoral, la o știre apărută acum câteva zile după care simpaticul și vestitul actor și om de divertisment, Dan Puric, va fi candidatul AUR la președinție.

Să ne înțelegem de la început: știrea nu a apărut, așa, tam-nesam, ca să folosim și noi o expresie neaoșă, în presă, dar, cu toate acestea, nu a fost confirmată, dimpotrivă, AUR, după o scurtă perioadă de cântărire, a zis, nu, nu e, dar ar putea fi, catindații lor, dar nu numai, trec printr-un proces de verificare și selecție.

Și cu asta am ajuns online, fără să ne dăm seama,, prin Tudor Mușatescu, drept în Caragiale. Asta ca să nu vorbim de diferitele servicii secrete prezente, se știe, oriunde și peste tot, inclusiv online. În fond, dacă i-am lua la rând, „catindații” noștri toți sunt scoși parcă din Nea Iancu. E vorba, zic, de toți și de toate, fie că sunt deja catindați sau doar vechiculați.

Cu Ciucă treaba e oablă, poți să-i spui cum dorești, Trahanache sau Dandanache, cu Geoană, Iubirea mea, poți alege între Jupân Dumitrache sau Nae Ipingescu, iar pentru restul ai la dispoziție toată distribuția.

Însă pe Dan Puric, chiar dacă i-a jucat pe mai toți, nu îl găsim aici, el se simte bine în Titanic Vals al lui Mușatescu.

Rolul lui Spirache i se potrivește ca o mănușă. Ce poate fi mai înălțător pentru un om de teatru decât să îi rogi pe alegătorii spectatori să nu te voteze, iar ăștia, entuziasmați de modestia ta fără pereche, să te aleagă fără să stea pe gânduri.

Nu e o întâmplare că știrea despre Dan Puric catindat AUR s-a născut după un spectacol de teatru. Și nu la orice teatru, ci la sala Luceafărul din București. Asta ca să nu-l uităm nici pe Eminescu. Un spectacol caracteristic lui Puric, un fel de one man show, un happening cum îi place lui, în care totul depinde de el și toate rolurile sunt jucate, mimate sau trase pe sfoară tot de el.

Ca la teatru, cum ar veni, tu trebuie să decizi dacă e doar spectacol sau realitate banală sau, eventual, de ce nu?, amândouă la un loc. Nu e cazul să te grăbești, e bine să lași spații de refugiu și uși secrete de ieșire, că asta este, a spus-o și marele Will: nu e foarte ușor să tragi distincția dintre teatru și viață. Spun asta chiar și în situația în care am, printr-un intermediar de încredere, asigurarea de la Dan Puric în persoană că nici vorbă, vedeți-vă de treabă, ce candidatură, chiar v-ați pierdut de tot umorul, are el treburi mult mai serioase.

Pe Dan Puric l-am remarcat deja în anii nouăzeci, atunci când a trecut de mai multe ori și pe aici, prin Arad, cu spectacolele sale care au devenit pe nesimțite un adevărat brand Puric. A umblat cu ele și prin lume, a devenit cunoscut și apreciat ca unul dintre oamenii români de teatru cu personalitate inconfundabilă. Desigur, e vorba aici și de gusturi, sunt încă mulți care cred că teatrul e doar acela de pe scenă, pe când Puric făcea de pe atunci spectacole de pantomimă și alte cele prin curți interioare de case vechi sau chiar în piețe și străzi.

După care a început să scrie și să spună lucruri care l-au proiectat, oarecum în contrasensul activității sale teatrale, în partea dreaptă a „eșichierului politic”, ca să folosim aici o sintagmă parcă tot din Caragiale scoasă, dar care se potrivește perfect și lui Eminescu. Apoi a ieșit și informația că, încă din frageda sa tinerețe, a fost informator al Securității, având numele de cod: Cristian. Desigur, informația nu este neapărat înălțătoare, dar, uitându-te la el, nu-ți vine foarte greu să ți-l imaginezi producându-se în scene de marionete și pantomimă în fața „tovarășilor”, dar nu neapărat pentru ei.

Ei, și, uite așa, vorbind serios despre lucruri neserioase, am ajuns la partea comică a situației.

Asta este problema, de oriunde am privi-o, viața noastră socială, îndeosebi cea politică, are o dimensiune comică oarecum exagerată. Mai ales dacă ne gândim la faptul elementar că viața noastră, a fiecăruia dintre noi, adică acea perioadă dintre naștere și moarte, este înainte de toate o dramă care se termină tragic. Luând toate astea în considerare, speranțele și năzuințele noastre țin de cum umplem distanța dintre cele două. Adică, să ne fie măcar bine, atât cât se poate, în timpul vieții.

Iar pentru asta ne uităm cu interes amestecat cu teamă la cei de care depinde acest lucru. Vorbim de oamenii care sunt, aleși sau puși, în posturile cheie de care depinde ca năzuința noastră să se realizeze cât de cât. Că le spunem politicieni, afaceriști, oameni de influență contează mai puțin.

Ceea ce contează cu adevărat e să nu se amestece planurile. Adică să nu punem, să nu ajungă, actori proști în roluri de care depinde spectacolul.

Puric să rămână pe scenă, iar Ciolacu, Ciucă, Geoană și ceilalți să nu confunde scena – sau circul, dacă ne gândim și la Șoșoacă – cu guvernul sau parlamentul…