De fapt, schimbarea de guvern în țărișoară nu mai este nici măcar o știre cât de cât acolo.

Totul este previzibil și fără probleme. Ceea ce nici nu ar fi atât de rău dacă rezultatele ar fi pe măsura liniștii și păcii care înconjoară activitatea politică a dualismului pesedisto-liberal.

Dar rezultatele întârzie sau vin cu țârâita mai mult ca promisiuni, așa cum s-a întâmplat și în cazul grevei din învățământ. Până la urmă profesorii din preuniversitar – cu universitarii treaba e limpede, ei fiind legați prin fir direct de clasa politică, vezi președintele Academiei și scandalurile de plagiat de la vârf – au realizat că asta este, un spor de salariu acolo e totuși ceva, chiar dacă sistemul rămâne în ruina de pe acum banalizată a școlilor făcute la repezeală și pe furiș, obicei, tot așa, banalizat deja la nivel de vârf.

Rezultatul este la vedere și nici măcar nu prezintă umflături.

UDMR-ul nu mai contează, înțelegerea dintre PNL și PSD este totală, mergând chiar până la identitate. Adică pierderea identității politice, în fond când un partid de stânga se înțelege atât de bine cu unul de dreapta – cel puțin PNL-ul se crede de dreapta – nu mai e vorba de concepție și program, ci de interese și avantaje. Personale, înainte de toate.

Schimbarea lui Ciucă cu Ciolacu poate fi chiar de bun augur, din moment ce, după analiști mai pricepuți, oricum, de o bună vreme, în guvern se întâmpla ceea ce zicea Ciolacu, generalul, compromis cu plagiatul, acceptând placid această situație. Nici cu UDMR-ul nu este ceva deosebit, greutatea lui Hunor Kelemen și a celor de după el a scăzut mult în ultima vreme. Atât ca număr, dar mai ales ca imagine. Dacă până nu de mult UDMR putea fi văzută ca o reprezentantă cu vederi occidentale a minorității maghiare din România, mai nou se prezintă în rolul ingrat de reprezentantă a politicii lui Viktor Orbán în România, o politică evident antioccidentală și anti-UE. Cu alte cuvinte, acum cu un picior în Schengen, nu e mare pierdere ieșirea lor din alianța de guvernare. Dimpotrivă, aș zice.

Așa că noul guvern PSD-PNL reprezintă viitorul din toate punctele de vedere. Ne place, nu ne place, altă variantă nu avem, iar noul guvern nu face altceva decât pune punctul pe i-ul din această situație.

Ar mai fi, nu-i așa AUR, speranța unora și teama celorlalți, dar și aici lucrurile încep să se limpezească.

Prin eliminarea unor personaje pitorești, precum Madam Șoșoacă, prin calmarea altora, precum Simion, AUR încet-încet devine un partid, vorba vine, onorabil de extremă dreapta temperată, urmând linia trasată de Funar și Vadim -Tudor. Adică dau ei din gură dacă e momentul, dar fiindcă brânza tot pe bani e, până la urmă te poți înțelege și cu ei. În fond, ca și alianța PSD-PNL, reprezintă și ei normalitatea aberației, având în vedere că peste tot în UE găsești câte un partid sau mai multe care se fac că se opun sistemului, dar până la urmă se dau pe brazdă.
Până și procentul este cam identic, în jur de 20%, ceea ce e din nou normal, având în vedere procentul din populație care nu știe, nu pricepe și nu are treabă, dar tocmai de asta îi place să dea din gură și să facă scandal. Ca să se mai liniștească.

Nemaivorbind de faptul că prin eliminarea UDMR din guvern, tandemul PSD-PNL a eliminat și un front de atac aurist, ceea ce este chiar de viitor. La o adică…

În consecință, problema cu guvernarea în România se află la o adâncime mult mai mare. Atât de mare încât foarte puțini analiști și comentatori se aventurează până acolo, în fond e mult mai comod să ataci teme populare și populiste, legându-te de ceea ce apare la suprafață din cele ce colcăie în adâncuri.

Problema e că, dacă te uiți în jur în clasa politică actuală a țării, realizezi rapid lipsa de perspectivă. Nu prea găsești acolo nici grupuri și cu atât mai puțini indivizi pe care să mizezi privind viitorul. USR s-a dovedit un balon umflat care explodează la prima adiere de vânt politic, Cioloș se simte bine mersi acolo unde este, ia de unde nu-i.

Iar problema rămâne să colcăie în continuare în adâncuri.

Guvernul, chiar și prin schița de program obligatorie, dovedește că merge pe căile bătătorite, nu se aventurează pe drumuri neumblate. Pe drumurile care ar duce la reorganizarea și modernizarea reală a societății românești, nu pe potecile ascunse ale intereselor mărunte.
În fond guvernul dintr-o democrație autentică nu are prea multă treabă cu economia, acolo interesele particulare decid oricum, doar oarecum tangențial, prin orientarea investițiilor și organizarea eficientă a domeniilor care țin direct de el: sănătate, învățământ, asigurări sociale și nu în cele din urmă, cultura.

Iar dacă ne uităm acum atent la aceste domenii, realizăm că se află mult sub curul broscuței din povești, greva din învățământ, rezolvată prin metodele mai sus menționate, fiind doar un simptom al lipsei de concepție și perspectivă politică din România zilelor noastre.

Tragedia este că țara dispune de toate potențialitățile unei creșteri și modernizări rapide, ceea îi lipsește este concepția, seriozitatea și hotărârea de a renunța la urmărirea prin politică a intereselor particulare. Altfel spus, indiferent de guverne și indiferent de partide, îi lipsește clasa politică capabilă să ducă la bun sfârșit o astfel de treabă.

Nu e de mirare, așadar, că un sfert din populație își caută împlinirea în afara granițelor. Este reacția care spune totul despre părerea lor și a noastră vizavi de clasa politică românească…

Citește și: Lista miniștrilor propuși de PSD și PNL să facă parte din Guvernul Ciolacu • Special Arad