Revin asupra videoului postat pe Facebook care a declanșat în online-ul arădean o adevărată furtună.
Pentru cei mai puțin informați, este vorba de filmarea unei „bătăi”, corecții cum se mai spune în lumea mai rafinată, aplicată, acum un an jumate, unei adolescente de „gașca” nemulțumită de atitudinea ei.

Revin mai ales din cauza reacțiilor declanșate de articolul meu de marți (vezi AICI), reacții care îmi reproșau că încerc să îi scot basma curată pe agresori, insistând pe faptul că evenimentul a avut loc acum mai bine de un an și că e vorba de adolescenți aflați în transformare, în plină criză a maturizării.

Cu alte cuvinte, măsurile care se impun trebuie să țină cont de toate astea. În loc să, îmi spuneau cei mai înverșunați, insist pe necesitatea pedepsei – ochi pentru ochi, cum formula unul dintre cei mai înverșunați -, fiindcă asta este, doar așa se pot rezolva aceste probleme.

Așadar, nu mai insist pe rafinamente psihologice. Doar atrag atenția că această atitudine revendicativă se leagă perfect de sintagma din titlu, un fel de sinteză în românește a modului în care unii încă se bazează pe precepte educaționale tradiționale, nerealizând ironia intrinsecă a ideii.

Și nerealizând, înainte de toate, faptul că adolescenții ne imită pe noi, maturii, atunci când încearcă să-și rezolve conflictele prin forță. Nu, în Rai este recompensa, locul iertării, pedeapsa, bătaia, focul de pucioasă pentru cele de neiertat sunt în Iad, știe oricine asta, chiar dacă nu se duce prea des la biserică.

Și ca să vedeți că nu vorbesc ca pe Facebook, voi povesti pe scurt două întâmplări din viața mea. Nu de alta, dar unul dintre comentatori mi-a mărturisit că el a crescut, citez : „printre agresori”.

Nu-mi pot imagina cum este asta, să crești printre agresori, eu am crescut printre oameni normali, într-un mediu sătesc, în care bătaia ca pedeapsă pentru copil era considerată ceva obișnuit și firesc. Cu toate acestea mama nu m-a bătut niciodată, tata, da, mi-a mai aplicat câteva palme, dar cu grijă, că, zicea el, are mână grea.

Asta până când, pe la 17-18 ani, i-am spus că le voi întoarce. A râs și a zis: te-ai făcut mare!

În schimb, în primele clase, aveam un concurent cu care nu reușeam nicicum să mă pun de acord. Arăta bine, avea succes la fete și mă bătea și la învățătură. Eu îl consideram tocilar, dar orgoliul meu suferea crunt. Așa că, într-o zi, prin clasa a VI-a, în pauza cea mare, ne-am înțeles, sub supravegherea verișorului meu mai mare, să reglăm chestiunea.

Ne-am dus în șopronul din curtea școlii, unde se depozitau lemnele pentru iarnă, înconjurați de cei interesați și care erau la curent. Regulile au fost stabilite, cel care îl pune jos prima dată pe celălalt este învingător și va fi de atunci încolo cel care conduce jocul.

Fiind cel mai mic din clasă, nu prea aveam șanse, așa că după ce am fost pus pe spate din două mișcări, am apucat o jumătate de cărămidă aflată pe jos, să îi dau în cap adversarului.

Dacă reușeam, puteam șă îl și omor, noroc cu verișorul, cel mai mare și puternic din clasă, care, atent, m-a dezarmat pe loc, treaba terminându-se fără vărsare de sânge. Și încă ceva, profesorii noștri nu au aflat în veci amin de această reglare de conturi din șopronul de lemne.

Cu chiu cu vai, m-am recunoscut învins și am acceptat condițiile. Ba mai mult, a fost anul în care m-am adunat și am reușit să îl înving la învățătură, luând pentru prima și cam ultima oară premiul I.

Și uite așa, după terminarea facultății, am devenit profesor începător la Liceul Avram Iancu din Brad.

Diriginte din primul an la clasa a IX-a. Aveam unul în clasă, repetent, recalcitrant, obraznic, gălăgios. Mai mare ca ceilalți, îi provoca mereu, amenințându-i cu bătaia. Era o compensație, mi-am dat seama, încerca astfel să ascundă suferința sa născută din mediul din care venea, drumul său de până atunci marcat de insuccese și umilințe.

Înțelegeam în mare situația, dar eram începător, prea tânăr, prea sensibil la cei care încercau să îmi conteste autoritatea, așa că, la un moment dat, mi-am pierdut controlul și, în urma unei obrăznicii evidente și vulgare care suna a amenințare, i-am tras o palmă.

Singura agresiune fizică din viața mea de pedagog. Momentul mă bântuie până astăzi. Cel lovit s-a uitat la mine, și-a adunat lucrurile cu mișcări dezordonate și a ieșit val-vârtej din clasă. Am stat așa o clipă, convins că am făcut ceva de neiertat.

După care am ieșit și eu din sală, m-am dus după el, l-am găsit, tot într-un șopron din curte, ghemuit în colț, plângând. Stăteam acolo, uitându-mă la el și nu știam ce să îi spun, cum să încep. După care m-am pus și eu ghem în fața lui și i-am spus doar atât: iartă-mă, m-am pierdut cu firea.

S-a uitat la mine, nu-i venea să creadă ochilor. I-am întins mâna și i-am zis: poți să dai palma înapoi. A început să zâmbească, stergându-și cu dosul celeilalte mâini lacrimile. Ne-am ridicat mână-n mână și ne-am dus înapoi în sala de clasă. Înăuntru era o liniște de puteai s-o tai cu cuțitul.

Nimeni nu s-a mișcat din bancă, nimeni nu vorbea, așteptau să vadă ce se va întâmpla. Când ne-au văzut mână în mână s-au luminat țoți dintr-odată. Dar n-a zis nimeni nimic. Cel lovit s-a dus înapoi în bancă, eu mi-am continuat lecția.

Nu am mai avut nici-o problemă cu el după asta. După doi ani, când am plecat din Brad, a venit la mine să îmi spună că îmi mulțumește pentru tot și că îi pare tare rău că plec. I-am mulțumit și i-am cerut iertare încă odată. Nu, aici nu este vorba de mine, ci de ceilalți.

De cei care cred în satisfacția momentană a răzbunării și nu în puterea infinită a iertării…

Citește și: O filmare scandalizează Aradul. Imaginile, de o violență extremă, surprind mai multe adolescente din Arad, de 15 și 16 ani, cum lovesc o altă fată · Special Arad