Nu știu, nu cred… de fapt, sunt convins că muzica populară nu a fost considerată vreodată „cool”, dar cu siguranță totul s-a schimbat odată cu apariția trupei… ba nu, a fenomenului SUBCARPAȚI. Au urmat și alții, cum ar fi Argatu’ sau Danaga, iar odată cu reaprinderea vintage vinyl-maniei și intrarea-n hora globală a Electrecord-ului, mulți au redescoperit-o și pe Maria Tănase, în timp ce Surorile Osoianu au crescut într-o clipită la statutul de Tezaur Muzical Național. Nu e de mirare (este, de fapt, chiar excepțional) că tineretul cu Spotify în căști simte, astfel, o stranie chemare audio-imaginară spre rădăcini strămoșești, spre datini uitate, spre extravaganța țărănească cu mii de povești bizar de banale, dar formidabil de fermecătoare, aidoma unor șoapte pierdute-n străfundul amintirilor din copilărie, întipărite-n gene ori într-un obiect vechi de valoare sentimentală, cum ar fi… o plapumă.

Inspirați de această etno-rețetă contemporană, doi actori tineri ai Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, Calița Nantu și Ștefan Dogaru (dacă nu mă-nșel, cuplu de ceva timp) au creat un spectacol pe jumătate performance audiovizual-experimental, pe jumătate tragedie țărănească inventată, găsind confluența teatrală perfectă dintre cele două forme artistice.

Întregul proiect a pornit de la plapuma făcută de străbunica lui Ștefan Dogaru, pe care actorul a luat-o cu el în fiecare oraș în care a locuit (s-a născut în județul Vâlcea și a urmat facultatea la Cluj-Napoca). Inspirația și contribuția Caliței Nantu provine din muzică, ascultând playlist-ul ei „favorite” pe Spotify. Muzică de folclor, mai precis.

„Plapuma” are câte puțin din toate ingredientele unui spectacol de teatru contemporan: video de tip documentar amator, montaj video artistic profi, o delicioasă „zacuscă” de joc actoricesc clasic-modern, dialog în poveste, dialog în afara poveștii, pe alocuri abstractizat sau cu referințe la cult classics / filme idol (de exemplu din Twin Peaks: „Last night I had the strangest dream”), accente și cuvinte preluate din graiul popular românesc și intonații împrumutate de la clasicii Hollywood-ului din Epoca de Aur, cum ar fi Vivien Leigh, muzică experimentală produsă live de cei doi actori, prin care s-au suprapus, cu ajutorul unui looper, mai multe sunete improvizate d’ale satului (boceli, rugăciuni, cucurigu și alte onomatopee), dar și cântări de jale (cu această ocazie, am aflat că actrița Calița Nantu are și un talent muzical admirabil), atât cântece vechi pe care nu am reușit să le identific („Zorile, surorile” sau „Pamânte, pamânte”), cât și piese noi, cum ar fi „Teardrop” de Massive Attack.

Muzica populară (de Muntenia și de Bucovina mai cu seamă, de tip doină, bătrânească, moșnegească, ciobănească sau, într-o mai mică măsură, haiducească și lăutărească) este atât de ingenios îmbibată-n structura scenaristică și scenografică, încât surclasează până și laitmotivul și importanța sentimentală a plăpumii, devenind elementul indispensabil în firavul fir narativ, o poveste, în fapt, de dragoste și de dor, o poveste despre găsirea sufletului pereche, despre un vis împlinit, precum și despre o teamă ancestral-superstițioasă, un coșmar – de asemenea – împlinit.

„Nu e bine să visezi, e semn rău”, „Să nu dormi pe perna altuia, îi furi visele”, „Visul rău, odată povestit, se îndeplinește” – sunt câteva dintre credințele bătrânești care au venit și ele în ajutorul celor doi actori pentru construirea poveștii, ori, mai degrabă, pentru identificarea și fructificarea deznodământului.

N-am să redau aici povestea, spectacolul merită văzut la proxima ocazie, trebuie să remarc doar că în ciuda caracteristicii low cost și a duratei relativ scurte (puțin peste o oră), „Plapuma” reprezintă realmente un powerhouse performance – așa, pe românește – pentru cei doi actori. Se vede și se simte că este un proiect de suflet, un experiment personal, o tragedie nouă, gândită și executată așa cum junimea actoricească (ca să folosesc, intenționat, un termen învechit) percepe teatrul zilelor noastre.

Dincolo de povestea sfâșietoare de inimi, cred că ideea principală este faptul că plapuma rămâne. Spre final, plapuma – care dă și titlul spectacolului – redevine laitmotivul primordial, o mărturie a vremurilor trecute, un obiect neînsuflețit, dar însuflețit de amintiri pierdute, o zestre pe care o îmbrățișezi, cu care te învelești și care te încălzește, nu pentru că ar fi mai pufoasă decât plapuma de la Jysk, ci pentru că știi, în adâncul sufletului, că face parte din tine. Fiecare ață din textil, parcă, e un fir de viață din trecut, care a dăinuit peste generații.

PLAPUMA.𝑝𝑒𝑟𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑛𝑐𝑒 𝑓𝑜𝑙𝑐𝑙𝑜𝑟𝑖𝑐, cu și de Calița Nantu și Ștefan Dogaru

Teatrul Clasic „Ioan Slavici”
Univers sonor: Calița Nantu
Univers video: Calița Nantu și Ștefan Dogaru
Consultant scenografie: Irina Chirilă
Sunet: George Dancu
Light design: Alex Dancu
Video-proiecție: Adelin Ghionghioșan
Regie tehnică: Emanuel Florescu
Fotografii: Laurian Popa
Au contribuit: Irina Chirilă, Cristian Ban, Dragoș Alexandru Mușoiu, Alex Popa