Din cele mai vechi timpuri, teatrul a avut… nu tendința, ci efectiv rolul de a „lovi” auditoriul direct sub centura sentimentală. Tragedia, ca stil literar și dramatic, fiind punctul de origine, sursa acțiunii (arkhé – în greaca antică) și totodată arcul mitologic peste timp, caracterul atemporal pentru ceea ce este teatrul până și în ziua de azi. Asta dacă omitem cu desăvârșire partea exclusiv comică și plebeică, propagată-n lume mai târziu, în vremurile medievale, de către „năstrușnicii” italieni cu a lor Commedia dell’arte. Dar din secolul trecut, de când clasele sociale au devenit mai estompate și manierele egalitare au devenit o realitate aproximativ generalizată, rolul primordial al teatrului a revenit în forță și își intră din ce în ce mai mult în drepturi în zilele noastre (pre)dominate de social media, ejectând partea antic-mitică și focusând îndeosebi pe mesaje sociale ardente, actuale și desprinse, respectiv inspirate aproape fără excepție din întâmplări reale și, neapărat, tragice. Atitudinea teatrului devine, astfel, mai importantă decât teatrul însuși, dincolo de orice noimă inerent artistică. Se numește „teatru social”, un curent artistic semi-nou care operează cu limite, granițe și argumente de urgență, adesea filosofice, justițiare și antiformaliste, disecând subiectele tabu, anxietățile și – în special – defectele societății.

Un astfel de tour de force a încercat – și a reușit – recent și Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, cu spectacolul „Sclavi (cu final rescris)”, în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu, după un text de Maria Manolescu. Subiectul central este cazul real (și penal) de sclavie modernă la o stână din județul Galați, caz supranumit „Dosarul stânii morţii de la Frumuşiţa”. Cel puţin 40 de persoane – bărbaţi, femei şi copii – au trăit într-o teroare incredibilă, suportând bătăi, torturi, înfometare şi muncă la sânge, trăind efectiv ca sclavi la stânele fraţilor Enache, care, poate deloc suprinzător (dacă analizăm problema prin prisma corupției generale din țara noastră), au scăpat în repetate rânduri de rigorile legii, toate plângerile depuse împotriva lor blocându-se undeva la judecătorie, după cum relatase presa pe vremea respectivă.

„A fi sau a nu fi. DAR CE?”

Spectacolul de teatru „Sclavi (cu final rescris)” nu se implică în – și nu se complică cu documentarea jurnalistică a cazului, ci face un pas major în față (ori în spate, depinde de perspectivă), analizând mai degrabă substraturile psihologice și sociale care au putut duce la o asemenea poveste reală realmente incredibilă. Mai mult, spectacolul pășește cu îndrăzneală și pe un teren minat al ipocriziei și al idioțeniei societății, sugerând întrebări precum „ne pasă cu adevărat?”, „suntem în stare să empatizăm cu adevărat cu cei loviți de soartă?”, „ne prefacem doar că ne pasă doar ca să ne satisfacem egoismul politically correct?” și, mai mult de atât, „de ce avem tendința să dramatizăm și să generalizăm lucrurile atât de mult, încât tindem să ne considerăm și pe noi înșine sclavi ai societății, sclavii consumerismului, ai Ocultei Mondiale, ai lui Soros, ai Plandemiei etc. și alte fabulațiuni (re)curente…?” De fapt și la urma urmei, despre cine vorbim atunci când expunem un caz de sclavie și insistăm pe datoria societății? Despre victimele reale ale acestor realități triste sau despre noi înșine, cei norocoși (ori suficient de deștepți să nu cădem pradă unor asemenea exploatatori machiavelici)?

Când vorbim despre raportarea noastră la adevărata (deseori ascunsă) față a lumii, nu avem cum să nu ajungem la sine. Dar cu ceilalți cum rămâne? Cum îi eliberăm? – ne întrebăm, în timp ce întrebarea rațională, rece și insidioasă pândește în întuneric: dar cei implicați de ce au lăsat toate aceste nenorociri să se întâmple? Ei ce au făcut? Cum e posibil că nu le-a păsat de propria lor soartă? Cum e posibil să accepți, să nu te răzvrătești, să nu încerci să te ELIBEREZI?

Eliberare, libertate – termeni atât de importanți, dar de multe ori atât de prost înțeleși – versus posibilă autoflagelare, mentalitate de sclav, lipsă de voință, complacere și un soi de comoditate stupidă, „aici nu trebuie să lupt pentru viața mea, eu satisfac nevoile lor, iar ei mă întrețin”. Un veritabil SclavHUB al perversității umane. Despre asta să fie vorba, în fapt, în analele problemei, la baza psihologică a unui asemenea caz revoltător pentru cei din exterior? Iată o întrebare poate la fel de revoltătoare, dar mai adâncă decât cazul izolat în sine, întrebare integrată magistral în spectacolul „Sclavi (cu final rescris)”.

Și pentru că lumea teatrală contemporană se simte obligată să trateze astfel de subiecte serioase și relevante, nu poate să nu facă un pas lateral pe o potecă filozofică ce implică tocmai acest status-quo al teatrului, să reflecteze puțin și asupra unei mari întrebări, o nouă întrebare esențială: este sau nu este treaba teatrului ceea ce depășește cadrele sale artistice ancestrale, originale? A îmbrăcat tragedia, între timp, o altă formă, una mult mai periculoasă pentru societate? Este timpul să tratăm tragedia cu mai multă responsabilitate, chiar și în detrimentul expresiei artistice? Și ce este, de fapt, expresia artistică? O metaforă, o minciună, un voal care nu face altceva decât să acopere adevărul, doar un instrument de artă care mai degrabă distrează, în loc să te facă să simți, să empatizezi?

În tot acest șir de revelații, teatrul își mărturisește, cumva, eșecul milenar, dar încearcă totodată să și-l repare pe parcurs. Pare a spune că a eșuat să „lovească” auditoriul direct la sentiment, a eșuat să provoace auditoriul să-și pună întrebări majore… a eșuat să fie relevant în societate. Așa să fie, oare? Ori publicul, de fapt, marea majoritate, nu a fost niciodată, nu este și nu va fi niciodată curios de altceva decât de satisfacerea propriei nevoi de divertisment?

Pe scurt, sinopsisul spectacolului este următorul: un actor tânăr (Andrei Elek) se hotărăște să facă un spectacol cu un mesaj moral despre sclavia modernă, implicând o fostă victimă a acesteia, un sclav (Ștefan Dogaru) eliberat chiar de către el – fără complicații – de la stâna din Frumușița. Proiectul artistic depinde însă de sprijinul iubitei lui (Marina Palii) – o mare amatoare de reiki, yoga și astfel de terapii chakra-feng shui, metode de eliberare a energiilor negative și de regăsire a sinelui. Nu în ultimul rând, proiectul documentar-artistic al eroului nostru principal depinde și de primarul satului Frumușița (Robert Pavicsits), cel care nu poate permite mediatizarea cazului de sclavie, respectiv denigrarea satului său, iar mai târziu depinde, firește, și de un director de teatru (Călin Stanciu), care nu este preocupat de altceva decât de vânzarea biletelor, de succesul cât mai larg al spectacolului. Dar, în procesul de lucru, actorul, iubita lui și sclavul sunt confruntați cu ceva imprevizibil, cu dorințe ascunse, cu adevărații monștrii lăuntrici. În tot acest timp, alți trei actori (Calița Nantu, Alex Popa și Bogdan Neciu) încearcă să argumenteze și să accentueze, cât mai vehement și convingător cu putință, noua dilemă a teatrului în societate, invocând ca argument paragrafe din cartea „Mitologii” de Roland Barthes, care examinează tendința sistemelor de valori sociale contemporane de a crea mituri moderne.

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” și-a ales un subiect profund și l-a executat ca la carte sub frapanta baghetă magică a regizorului Dragoș Alexandru Mușoiu. Actorii, fiecare în parte, au jucat fără cusur, demostrând fără vreo mențiune verbală, doar prin limbajul trupului și prin tehnici artistice la îndemână tocmai ceea ce a contestat spectacolul: chiar dacă teatrul zilelor noastre se apleacă mai activ spre probleme sociale, extra-artistice, și chiar dacă își amestecă sobrietatea, paradoxal, cu ironiile sale subliminale și cu felurite reflexe comice, dacă-și joacă cărțile cum trebuie, nu are cum să își piardă caracterul estetic, artistic, dramatic. Nu, teatrul nu și-a pierdut din forță și din relevanță. Teatrul nu a încetat să rămână teatru. Dacă e timpul să se reinventeze, se va reinventa, iar publicul va rămâne, chiar dacă se va schimba în permanență, pentru că va avea mereu nevoie de relaționări intense cu tragediile lumii și cu tragediile proprii. Este un impuls ereditar uman. Că o numim egoism sau empatie, nu are, la urma urmei, nicio relevanță, atâta timp cât suntem dispuși să ne reinventăm – în bine – societatea.

Nu se poate fără dezbatere

Aș fi încheiat aici, dar spectacolul nu a „lăsat” – vorba vine – auditoriul îngrămădit pe scenă (spațiul de joc fiind astfel gândit – și nu pentru prima oară) să plece. După spectacol a urmat o dezbatere, o sesiune Q&A cu regizorul, cu actorii și cu publicul. Arădenii prezenți la spectacol, puțin timorați la începutul dezbaterii, au răspuns totuși pozitiv provocării, dovedind că există interes pentru a-i da de capăt problemei, pentru a-și puncta propriile puncte de vedere, argumente sau contraargumente. De altfel, „Sclavi (cu final rescris)” nu este primul astfel de spectacol contemporan al Teatrului Clasic „Ioan Slavici” care „adoptă” un caz real șocant și îl supune dezbaterii la final. Trebuie amintit, ca un prim exemplu excelent, spectacolul „Vârful aisbergului”, scris de dramaturgul spaniol Antonio Tabares și pus în scenă, în 2016, de regizorul Theodor-Cristian Popescu.

Am fost cât pe ce să pun întrebarea care mă lovea cu coatele, mă gâdila și-mi sufla în ceafă, dar m-am răzgândit pe ultima sută, pentru că răspunsul este, la urma urmei, acolo, strident de evident. Întrebarea extrem de bună și puternică s-a auzit, de fapt, chiar în spectacol, când personajul jucat de Andrei Elek încerca să explice că celebra întrebare shakespeareană este incompletă, insuficientă și prost pusă. Citez cu aproximație: „A fi sau a nu fi. Aceasta-i întrebarea. Cu punct. Nici măcar cu semnul întrebării! Deci a fi sau a nu fi… CE?”. Răspunsul ar fi, desigur, simplu: „a fi OM”. Dar este tot un răspuns incomplet, insuficient, în definitiv un răspuns prost. Poate, mai degrabă: „a fi fiecare ce VREM să fim”. Iar întrebările – nu răspunsurile – decurg de aici. Inclusiv întrebarea – dilema – legată de sclavia modernă: cei care sunt pe bune, ori cei care doar se simt sclavi… de ce au devenit sclavi? De ce nu văd că sunt sclavi, sau de ce se văd sclavi? Ce au făcut pentru propria lor libertate? Au făcut ceva? Au vrut, dar nu au reușit? Au reușit, dar nu a fost suficient? A fost insuficientă, prost pusă întrebarea de la bun început? În orice caz… totul pornește și se termină cu întrebări. Nu de la întrebări puse altora, ci de la întrebări puse nouă înșine (!)… iar un spectacol de teatru ca acesta, ori orice operă de artă, în general, are exact acest rol:

Nu să răspundă la întrebări, ci să te forțeze să ÎȚI pui întrebări.

PS: Spectacolul se va juca din nou în data de 20 aprilie.

„Sclavi (cu final rescris)”

de Maria Manolescu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Distribuția: Marina Palii, Andrei Elek, Ștefan Dogaru, Robert Pavicsits, Călin Stanciu, Calița Nantu, Alex Popa, Bogdan Neciu
Scenografia: Miruna Croitoru
Muzica originală: Radu Dogaru
Light design: Lucian Moga
Sunet: George Dancu
Lumini: Alex Dancu/Sergiu Poenar
Make-up: Kinga Brenda Basiszta
Recuzită: Florica Valea
Cabiniere: Lavinia Pabin/ Krisztina Mezei
Mașiniști: Atila Knapik, Alexandru Kreszta, Marius Catană, Daniel Șod, Pavel Ivanics
Regie tehnică: Emanuel Florescu
Șef producție: ing Stan Ion
Impresariat artistic: Carmen Ispas
Design afiș / Foto: Laurian Popa