marþi, 19 martie, 2024

Special Arad Logo

    De România, dacă o „petreci” la pas, te îndrăgostești din nou în fiecare secundă. De această dată, Maramureșul a fost ursitoarea noastră (Foto-Video)

    de Andrei Fuliaș | 22 septembrie 2018, 2:33 PM | Reportaj

    2

    Cascada Cailor, Maramureș (foto: Andrei Fuliaș)

    „Avem o țară frumoasă… păcat că-i populată” – este zicală pe care mulți dintre noi o rostim atunci când vine vorba despre ce potențial turistic are România, despre bogățiile cu care natura ne-a înzestrat aceste pământuri și despre peisajele de poveste pe care le întâlnești la tot pasul, atunci când ieși dintre zidurile de beton ale orașelor. Ei bine, de cele mai multe ori zicala de mai sus este, din păcate, adevărată. Există totuși și excepții, ca de la orice „regulă” și o să vă convingeți de asta în rândurile ce vor urma.

    Înainte de a vă duce – virtual, desigur – într-o zonă aparte, într-o altă Românie parcă, o să vă mai rețin atenția cu o mică povestioară. Se făcea că eram pe la începutul proiectului Special Arad, adică acum vreo patru ani și jumătate, iar într-o zi, în birou, venise vorba despre concedii. Nu mai știu cum și în ce context, dar cert este că fostul nostru coleg, Lucian Valeriu, a zis atunci o chestie pe care ulterior, împreună cu soția, am transformat-o într-un fel de regulă. Și citez din memorie spusele lui Lucian: „Dacă nu reușești ca, măcar de două ori pe an, să ai parte de două concedii, lucrezi și trăiești degeaba”. Cum spuneam, am făcut o regulă din spusele colegului meu și, cu sacrificii mai mici sau mai mari, în fiecare an ne alegem două destinații pe care le vizităm. Ce am mai adăugat noi la această regulă este că, din cele două concedii, unul îl petrecem în România, iar altul într-o țară străină. Nu vă imaginați că ne lăfăim la soare, cu „all-inclusive” și cu alte chestii din categoria asta. Nu. Fiecare concediu pe care îl petrecem undeva este de fapt o drumeție în care luăm la pas fiecare obiectiv turistic din zona în care mergem. Încercăm să vedem cât mai multe locuri și cât mai multe atracții, chiar dacă după concediu mai avem nevoie de încă 3-4 zile de concediu ca să ne revenim din oboseala fizică acumulată. Dar merită și aș recomanda oricui să facă sacrificiile necesare pentru a vedea cât mai mult din această lume.

    Așadar, nici în 2018 nu ne-am abătut de la regula de două concedii, iar dacă în primăvară am făcut două city-break-uri într-unul singur, la Florența și Bologna, a venit rândul meleagurilor noastre. De această dată a venit rândul Maramureșului, o zonă desprinsă parcă dintr-o altă lume, cu oameni dintr-o altă lume și cu peisaje care efectiv îți taie răsuflarea.

    Castelul Karolyi – „Peleșul Transilvaniei”

    1 Carei 7

    Prima oprire din micul nostru turneu am făcut-o la Carei, un orășel de 20 și ceva de mii de locuitori din județul Satu Mare, dar un orășel pe cât de mic, pe atât de curat. Aici am ținut neapărat să vizităm Castelul Karolyi, o bijuterie arhitecturală care poartă – așa cum se cuvine – numele familiei care l-a construit. Potrivit datelor istorice, construcția castelului-cetate a avut loc în mai multe etape. În primă fază, Laszlo Karolyi a construit în acel loc, în anul 1482, o casă de piatră, iar 110 ani mai târziu, Mihaly Karolyi a transformat-o într-o cetate, lucrările fiind continuate și terminate de către fiii acestuia. Peste exact două secole, în 1792, atunci când turcii au încetat să mai reprezinte un pericol, Jozsef Karolyi demolează zidul de apărare, umple șanțul de apărare și începe reconstrucția castelului. Peste un alt secol, în 1893, contele Istvan Karolyi dă ordin pentru o nouă reconstrucție a castelului, o construcție în stil neogotic-neobaroc, cu șapte turnuri și un șanț de apărare. Castelul este poziționat în Parcul Dendrologic din Carei, iar interiorul său – care găzduiește un muzeu și o bibliotecă – poate fi vizitat șase zile din șapte, între orele 09:00 și 17:00. Noi am avut ghinionul de a ajunge la Carei chiar luni, în singura zi din săptămână în care porțile castelului sunt ferecate, dar asta nu ne-a împiedicat să facem o plimbare prin parcul din jurul său și să admirăm exteriorul acestei bijuterii. Cel mai probabil vom mai trece pe acolo cândva și sperăm ca atunci să avem ocazia să vizităm și interiorul. Ca să vă faceți o idee despre cum arată castelul în interior, puteți să faceți un simplu click AICI.

    Ce are Ardudul și nu are Aradul?

    2 Ardud 5

    Inițiativă și un interes mai aparte pentru turism, aș zice eu. De la Carei, am pornit spre Ardud, fiindcă citisem pe internet că acolo există o cetate oarecum restaurată și care poate fi vizitată. Cum localitatea Ardud nu era neapărat în drumul nostru, ne-am abătut vreo 40 de kilometri. Din depărtare nu vedeai cetatea, deci nu vă imaginați că o poți zări de la zeci de kilometri distanță, așa cum poți zări ruinele de la Șiria, însă pe măsură ce ne apropiam de Ardud puteam zări unul dintre turnurile frumos restaurate ale cetății. Construcția acesteia a început, potrivit scrierilor vremii, la sfârșitul secolului XV, din ordinul voievodului transilvănean Bartolomeu Dragfi, întinzându-se pe mai mulți ani. De cum am intrat pe poarta cetății, am fost întâmpinați de domnul Marcel Ghișan, un tip fain și jovial care îți lăsa senzația că te primește la el acasă și că este foarte bucuros că i-ai trecut pragul. De fapt, cam așa sunt toți oamenii din zonă, iar lucrul ăsta o să-l înțelegeți mai bine pe parcursul acestei povestiri. Prima întrebare a domnului Marcel a fost „ce vreți să știți?”, iar răspunsul nostru a fost „tot ce puteți să ne spuneți”. Și uite așa, ceea ce inițial părea un popas de câteva minute pentru a vedea ruinele recondiționate a unei cetăți veche de cinci veacuri, s-a transformat într-o aventură de vreo oră și jumătate. O să vă întrebați ce a putut fi atât de aventuros într-o cetățuie de câțiva metri pătrați? Ei bine, darul domnului Marcel de a povesti tot ce știe despre istoria acestei micuțe așezări te duce într-o altă lume. Una dintre cele mai incitante povești este tocmai legenda potrivit căreia fata principelui Francis Rakoczi încă bântuie încăperile cetății și tunelurile care ar duce până la cele mai importante puncte din zonă, inclusiv până la Castelul Karolyi. V-aș putea relata și eu această legendă sau o puteți citi pe alte site-uri de specialitate, dar vă asigur că nu aveți cum să aveți aceleași senzații și nu vă vor trece aceiași fiori ca și atunci când vă povestește domnul Marcel Ghișan, la fața locului. La fel de interesantă este și povestea unuia dintre cele două turnuri pe care le puteți vedea în fotografii, care de-a lungul timpului a fost bombardat, dar care a supraviețuit chiar și când, în cea mai mare conflagrație, peste el a căzut un obuz imens. Numai că obuzul nu a distrus turnul, ci pur și simplu a trecut prin interiorul său, de sus în jos. Și, spuneți-mi voi, în ce muzeu sunteți lăsați, ba chiar rugați, să atingeți exponatele? Am fost plăcut surprinși atunci când „străjerul” cetății a luat două săbii expuse și ni le-a înmânat pentru a simți pe viu istoria, după care ne-a făcut și câteva fotografii. Cumva surprins, l-am întrebat cum de avem voie să atingem exponatele din muzeu, fiind pentru prima oară când o facem, deși am vizitat zeci de muzee. În replică, domnul Marcel ne-a explicat că, după părerea sa, pentru a aprecia cu adevărat obiectele expuse, ar trebui să ai voie să le și atingi. Evident, era vorba despre niște replici extrem de reușite ale unor arme din perioada medievală, iar acesta avea dreptate, fiindcă senzația pe care o ai atunci când ții în mână o sabie medievală e total diferită de cea pe care o ai atunci când o vezi expusă pe un perete. Am fost poftiți și în muzeul etnografic din cetate, iar când ne pregăteam să plecăm, am fost rugați să lăsăm și o impresie în cartea de oaspeți. Cum scrisul meu de mână este mai degrabă greu de descifrat, condeiul a fost preluat de soția mea, moment în care domnul Marcel m-a observat uitându-mă la unul dintre acurile așezate pe o măsuță. „Ați tras vreodată cu arcul?”, m-a întrebat acesta. „Nu”, am replicat eu, moment în care domnul Ghișan a pus mâna pe arc, a luat și tolba cu săgeți și a zis „Hai cu mine!”. Am ieșit în curtea cetății unde, după câteva minute de inițiere și după câteva încercări ratate, am tras pentru prima oară în viața mea cu arcul. Cum spuneam, am petrecut vreo oră și jumătate prin Cetatea Ardudului și, deși locul nu are o istorie atât de bogată precum Colosseum-ul din Roma, decât Muzeele Vaticanului sau Palatul Dogilor din Venezia, senzațiile trăite acolo mai ales cu ajutorul domnului Marcel Ghișan sunt aparte. Dacă ajungeți vreodată prin județul Satu Mare, faceți un popas la Ardud. Merită!

    Și toate astea în vreme ce ai noștri politicieni locali se războiesc neputincioși între ei și dovedesc că nu sunt capabili să restaureze măcar una dintre cetățile din județ, cum ar fi Șoimoș, Șiria sau Ineu, iar de cele peste douăzeci de castele din județ (despre care probabil nu foarte mulți dintre dumneavoastră știți că există) nici nu are rost să mai pomenim.

    Medieșul… mai degrabă ruginit

    3 Mediesul Aurit 4

    De la Ardud am luat-0 spre Medieșul Aurit, acolo unde văzusem pe internet că există un castel medieval. Doar că… ceea ce am găsit la fața locului este mai degrabă un simbol al nepăsării, decât un obiectiv turistic ce merită vizitat. Despre Castelul Lonyai n-aș avea prea multe să vă povestesc, deoarece cele câteva ziduri existente stau să cadă în orice secundă, iar accesul în interior este, pe bună dreptate și pentru siguranță, restricționat. Cele câteva fotografii pe care le puteți găsi în galeria acestui articol sunt mărturiile unei bătăi de joc a autorităților care, cel mai probabil din nepăsare și incompetență, lasă timpul să decidă data la care ceea ce ar putea fi o bijuterie a localității se va prăbuși. Totuși, dacă vreți să aflați mai multe despre istoria acestei/ui cetăți/castel, faceți un click AICI.

    Veselia mortuară de la Săpânța

    4 Sapanta 4 1

    Plecați cu un gust amar de la Medieșul Aurit, ajungem printr-o localitate care efectiv ne-a lăsat cu gurile căscate. Da’ căscate larg, fratele meu. Nu mai știu exact și nici n-aș vrea să greșesc, dar eram ori prin Negrești-Oaș, ori prin Certeze, atunci când am exclamat un „Da’ ce-i aici, bă frate, aici stau toți bogații României?”. Am fost atât de uluiți că nici măcar nu ne-a trecut prin minte să facem măcar o fotografie. Ce-i drept, camera video montată pe parbrizul mașinii a surprins tot, dar odată ajunși la cazare după un drum de vreo 450 km, am fost atât de obosiți că am uitat să descărcăm imaginile. Pe stânga și pe dreapta, pe o distanță de câțiva kilometri, adică de fapt cât e localitatea cu pricina de lungă, numai „căsoace”. Cu toții am mai văzut vile pe unde am umblat, dar nicăieri nu-i ca acolo. Blocuri în toată regula. Case cu unul, două și trei etaje, cu multe camere, multe balcoane și care mai de care mai făloase. Mai târziu am înțeles, de la Andreea, o prietenă bună de-a noastră, din Arad, dar care acum stă în Baia Mare, că pe meleagurile maramureșene se poartă încă „mersul de noră”. Adică fetele care se mărită, se mută în casa soțului, împreună cu restul familiei (părinți, bunici, copiii etc.). Dar, chiar și așa, la ce imensități de case sunt în localitatea respectivă, bag de seamă că mai toate familiile au de la 10-15 membri în sus, că altfel nu se explică făloșagul ăsta.

    Și, la vreo 10 kilometri de Săpânța încep să ne „boangăne” telefoanele („boangăne” ăsta e un cuvânt pe care eu îl mai folosesc aiurea pentru a înlocui „a sunat” sau „a făcut zgomot” și care îl distrează de minune pe colegul meu, Miță). Primiserăm mesaje de la Vodafone, că ne aflăm în Ucraina. De fapt eram în România, dar Ucraina era la o aruncătură de băț de noi, la vreo 30 de metri, pe celălalt mal al Tisei.

    Am ajuns și la Săpânța, la „Cimitirul Vesel”. N-aș putea să spun că m-am veselit prea tare. E drept, mesajele de pe cruci sunt – cum ne place nouă, ardelenilor, să le spunem – șoade, dar vesele… nu știu ce să spun. De văzut, merită să-l vedeți. E o chestie pe care n-o s-o mai vedeți în altă parte, deci vă îndemn să treceți pe la Săpânța dacă aveți ocazia asta. Ce trebuie să știți însă este faptul că acest cimitir este folosit și în zilele noastre, nu este o atracție fabricată pentru a atrage turiștii în zonă. Este un cimitir ca oricare altul, dar care se diferențează totuși de celelalte prin crucile din lemn, sculptate minuțios, vopsite în mai multe culori și prin mesajele scrise pe ele.

    Ospitalitatea moroșenilor, ca nicicare alta

    8 Domnita 2

    Panicați oarecum că am zăbovit pe drum mai mult decât ne propuseserăm inițial, de la Săpânța am pornit direct spre Poienile Izei, cu gândul că într-o zi ulterioară o să ne întoarcem la Sighetu Marmației pentru a vizita Memorialul Durerii și Muzeul Satului Maramureșean. De întors nu ne-am întors la Sighetu Marmației, fiindcă pe parcursul șederii noastre au intervenit alte treburi, dar cu siguranță vom ajunge cândva și acolo. Cu cât ne apropiam mai mult de Poienile Izei, senzația că am ajuns într-un alt tărâm se întețea. „La Domnița”, pensiunea administrată de Domnița și Mihai Ilieș, nu te simți ca un oaspete. Nu, deși nu i-ai văzut niciodată, deși e pentru prima oară când le treci pragul casei, te simți ca un prieten de-o viață, ca un membru al familiei lor. Știam deja la ce să ne așteptăm, fiindcă în decursul anilor, mai mulți prieteni de-ai noștri din Arad i-au trecut pragul, iar prietenul meu, Cătălin, m-a asigurat că n-o să regretăm câtuși de puțin șederea noastră acolo.

    „Mno, ați ajuns? Bine, amu’, dacă n-ai dat un telefon de pe drum, tre’ să stați la program. Foame vi? Auzi (zice către o fată de-a casei), du-i și dă-le să mânce, că le-a fi foame. Pune-le și-o horincă! Și voi (zice către noi), după ce mâncaț’, îți zîni afară la program” – așa ne-a întâmpinat Domnița. De mâncat am mâncat, iar oamenii ăștia mâncă, nu se joacă. După fiecare masă ne spuneau: „Doamne, da voi cum trăiți? Atâta de puțin mâncați. Apăi luați și mâncați din toate, beți din toate, nu vă fie rușine. Aici, pe la noi, așa se mâncă”. Așa că, după prima noastră masă la Domnița, am ieșit la program. Iar o parte din acest program, la care au participat și un număr însemnat de turiști din Germania, puteți să-l vedeți și dumneavoastră în materialele video de mai jos.

    N-aș putea exprima în cuvinte recunoștința pe care o avem pentru această doamnă și pentru modul în care am fost primiți acolo, dar și pentru cum ea, familia ei și cei care lucrează la pensiune s-au comportat cu noi pe tot parcursul șederii noastre. Și poate mult mai important, felul în care au fost alături de noi într-unul din cele mai grele momente prin care am trecut acolo, la sute de kilometri de casă. Avem însă certitudinea că ne vom mai vedea cândva, fiindcă acești oameni ne-au rămas la inimă, cum s-ar zice.

    Soții Mecleș ne-au întors în timp

    5 Moara lui Danila Mecles 29

    Mi-am dorit de multă vreme să ajung să văd o moară pe apă care încă funcționează și să înțeleg exact principiile după care funcționau aceste mecanisme, pe cât de simple, pe atât de complexe. Am avut dorința asta oarecum și mânat de poveștile pe care bunica mea mi le spunea când eram copil, ea crescând în satul Botfei, aflat aproape de granița dintre Arad și Bihor, într-o casă în care își avea loc și o astfel de moară, iar tatăl ei, străbunicul meu, fiind morarul satului. Și cum a doua zi din drumeția noastră prin Maramureș ducea prin satul Săcel, am ținut neapărat să batem la porțile familiei Mecleș. De cum am trecut podețul peste Iza ca să intrăm în curtea familiei, am fost întâmpinați de domnul Dănilă cu un zâmbet larg. „De unde sunteți?”, ne-a întrebat acesta. Când i-am spus că din Arad, ne-a zis „no’, ce mică-i lumea, iacă și omu’ ăsta îi tot de pe la voi”. Cu doar câteva minute înaintea noastră, la porțile familiei Mecleș bătuse un domn din comuna arădeană Vladimirescu. „Mno, v-aț’ gândit voi că, de la Arad, ajungeți să beți o horincă în Maramureș?”, zice Dănilă Mecleș, scoțând de îndată două păhărele și-o sticlă cu horincă și „No’, hai noroc și să fie întru-n ceas bun! Să ne-ajute Dumnezo’!”. Asta în timp ce tanti Titiana îi explica soției mele cum stă treaba cu „războiul de țesut”. Și ne-au poftit prin mai toate odăile, ne-au arătat cum funcționează moara, ce-i cu vâltoarea, cum e cu dărălitul (prelucratul lânei brute). Moara lui Dănilă Mecleș din Săcel e ultima oară funcțională din sat și funcționează neîncetat din 1850, atunci când au construit-0 niște evrei. Povestea zice că bunicul lui Dănilă a fost sluga respectivilor evrei, iar atunci când aceștia au vrut să vândă moara, a cumpărat-o el. Deși existaseră mulți doritori pentru cumpărarea morii, evreii au ales să i-o vândă slugii lor în semn de mulțumire pentru munca depusă acolo ani la rândul și pentru că era un om corect. Din vorbă în vorbă am aflat că soții Mecleș țin cu mare greutate moara în funcțiune, oamenii alegând să își macine făina și mălaiul la mori moderne, iar întreținerea utilajelor fiind și ea destul de costisitoare. „Cum vă descurcați, atunci? Cum reușiți să trăiți și, mai ales, cum reușiți să întrețineți utilajele astea vechi, să le păstrați în funcțiune și cum faceți cu schimbatul periodic al lemnului ce putrezește în apă?”, am întrebat-o pe tanti Titiana. „Știți, nu ne place să ne plângem. Ușor nu-i, dar avem noroc că mai avem niște animale pe lângă casă și mai avem de-ale traiului”, ne-a spus aceasta. Un alt venit care îi ajută pe cei doi soți să țină moara în funcțiune este acela de la turiștii ce le calcă pragul. Ca orice țăran simplu și onest, Dănilă Mecleș nu cere nicio taxă de la oamenii ce vin să-i vadă moara, ba dimpotrivă, bucuria pe care cei doi soți o emană atunci când lumea le trece pragul pare a fi o plată suficientă pentru ei. Turiștii pot însă să cumpere produse făcute de ei, fie că vorbim despre pături, haine sau straițe țesute de tanti Titiana la război sau despre siropurile naturale din fructe de pădure, fie vorbim despre horinca făcută de domnul Dănilă, una bună de-ți flutură urechile și-ți sclipesc ochii după un păhărel. Evident că nici noi n-am plecat cu mâna goală de la Moara lui Mecleș, dar mai important decât lucrurile pe care le-am cumpărat de la cei doi soți, am plecat cu o stare de spirit greu de explicat în cuvinte. Omenia, simplitatea, onestitatea și bucuria pe care au emanat-o acești oameni în clipele petrecute în casa lor ne-au încărcat pozitiv și ne-au înseninat ziua. Vă îndemn, dacă treceți pe Valea Izei, opriți-vă pe la Dănilă Mecleș, faceți-le o bucurie acestor oameni, dar mai ales faceți-vă vouă o bucurie!

    Deasupra norilor, în locuri care-ți „taie respirația”

    6 Cascada Cailor 32

    Dacă ajungi prin Munții Rodnei și nu te duci să vezi Cascada Cailor, ai trecut degeaba prin zonă. Așa ne-am spus și noi, văzând câteva fotografii pe internet cu această cascadă. Vă asigur însă că nu există aparat foto sau cameră video care să surprindă ceea ce puteți vedea voi acolo și nici senzațiile pe care le trăiești încă de la urcarea cu telescaunul. Dacă ești sportiv și îți plac drumețiile prin codrii, poți să ajungi la Cascada Cailor și pe jos, dar dacă crezi că nu faci față, mai bine iei telescaunul. Prețul unui bilet pentru urcare și coborâre este de 30 de lei, iar „cursa” durează aproximativ 20 de minute, timp în care puteți admira de la înălțime niște peisaje care efectiv îți taie respirația. Senzația noastră, la un moment dat, a fost că suntem într-un film de groază. Telescaunul urca încet și intram printre nori, iar din fața noastră apărea dintr-o ceață densă câte un scaun gol, în timp ce telescaunul scotea un scârțâit oarecum sinistru. Temperatura scădea cu fiecare metru pe care îl urcam. Când am ajuns sus, pe platoul din vârful muntelui, am aflat că mai avem de mers pe jos încă vreun kilometru și ceva, pe un drum amenajat, dar cu multe urcușuri și coborâșuri. Nu vă imaginați că drumul necesită mult efort. Am întâlnit pe acest drum și persoane în vârstă, aș zice de peste 60 de ani, care au parcurs traseul fără probleme, dar și copii de doar câțiva ani. După ce parcurgi drumul printr-o pădure deasă de brazi falnici, peste o vale se vede cascada de-a dreptul maiestuoasă, deși zgomotul apei care se prăvălește peste stângi poate fi auzit cu mult înainte de a putea fi văzută cascada. Cascada este înaltă de aproape 100 de metri și are căderi succesive de 40 m, apoi 20 m și 40 m. O altă chestie interesantă este că, din cauza norilor și a înălțimii, partea de sus a cascadei este greu sau aproape imposibil de zărit. Desigur, cascada are și o legendă, una din care își trage numele. Potrivit legendei, Muntele Piatra Rea datorită păşunilor sale întinse era locul preferat al localnicilor pentru a ţine din primăvară până în toamnă „stavele” (hergheliile) de cai. Insă acest rai al cailor nu era chiar aşa de liniştit. Din când în când ursul incerca să îşi găsească o pradă uşoară din zecile sau chiar sutele de cai de pe munte. Însă într-un loc deschis şansele ursului erau slabe. Aşa că ursul de obicei încerca să incolţească cai deasupra prăpăstiilor de la actuala Cascada a Cailor. Aici sărmanele animale nu aveau altă soluţie decât să se arunce în hău, astfel ursul având câştig de cauză. Într-o noapte întunecată, fără vizibilitate şi cu o furtună de proporţii, ursul a venit din nou să îşi aleagă o pradă. Speriaţi de fulgere şi de atacul neaşteptat al ursului, animalele au luat-o la goana, direct spre prăpastie. Unii dintre ei au scăpat dar o mulţime de animale au căzut în prăpastie, ursul alegându-se după spusele localnicilor cu vreo 15 cai. De atunci localnicii marcaţi de eveniment au început să foloseasca numele de Cascada Cailor. Dar nu numai cascada a primit acest nume. Muntele se numeşte Muntele Cailor, circul glaciar a fost denumit Podul Cailor, iar pârăul care se prăvăleşte jos pe abrupturi se numeşte Izvorul Cailor. După părerea mea, orice efort necesar pentru a ajunge la această cascadă, merită.

    Am „mocănit” de ne-au zdrăngănit creierii în cap

    7 Mocanita 33

    Evident că nu poți să treci prin Maramureș și să nu faci o plimbare cu Mocănița. Puține mocănițe se mai găsesc prin România, iar cea de pe Valea Vaserului este una dintre cele mai vestite. Culmea este că Mocănița de la Vișeul de Sus este de fapt administrată de către un austriac. „Românii noștri au furat și șinele de tren până să vină austriacul să se ocupe de mocăniță și s-o repună în funcțiune”, ne-a mărturisit un localnic. Dincolo de aceste lucruri, plimbarea de aproape cinci ore cu mocănița este frumoasă și groaznică în același timp. Partea frumoasă o constituie însăși plimbarea cu un tren tras de o locomotivă pe abur, veche de zeci de ani, mirosul de fum și superbele peisaje de pe Valea Veserului. Biletul pentru cursa de peste 43 de kilometri (21,6 km dus + 21,6 km întors) ne-a costat 67 de lei și l-am achiziționat online, cu câteva săptămâni înainte, dar mai multe detalii despre bilete și program puteți afla făcând un click AICI. Partea nasoală a plimbării cu mocănița este că, deși biletele nu sunt tocmai ieftine, confortul este minim. Noi am ales să stăm într-un vagon deschis, aflat în partea din spate a trenului, pentru a putea surprinde fotografii mai bune și, totodată, pentru a respira aerul pădurii. Am ajuns însă ca la finalul cursei să spunem că „să mergi cu mocănița e frumos… dacă o faci o singură dată, iar dacă o faci și a doua oară, ești sadic”. Băncuțele din vagon erau din lemn și, pe lângă faptul că vreme de cinci ore vagonul te-a scuturat de ți s-au izbit creierii de pereții capului, erau și extrem de înguste. Așa că, dacă aveți de gând să faceți o astfel de plimbare, ar fi indicat să aveți cu voi o pătură groasă pe care să vă așezați, sau niște perne. De scuturat oricum veți fi scuturați, dar măcar poate nu veți avea nevoie de o oră de somn în mașină, la sosire, înainte să plecați din gara mocăniței. Una peste alta, merită totuși ca măcar o singură dată în viață să nu ratați șansa de a face o plimbare cu mocănița, dar e bine să știți la ce să vă așteptați.

    ***

    De scris despre Maramureș și despre ce puteți găsi în această zonă, pot să o fac prin multe alte rânduri, fiindcă zona este superbă, iar oamenii sunt, pe cât de simpli, pe atât de primitori și cu foarte mult bun simț. Mâncarea este bună și multă, horinca-i „de la mama ei”, iar calmul este la el acasă, așa, cam ca în Ardeal. Spre exemplu, în Baia Mare, în cele mai faine restaurante și pub-uri situate în Centrul Vechi, mănânci mai bine, mult mai bine, iar prețurile sunt la aproape jumătate față de Arad.

    Vacanța noastră în Maramureș s-a terminat oarecum mai devreme decât plănuisem, din cauza unor probleme personale, dar cu ajutorul prietenilor noștri din Baia Mare, Andreea și Cătălin, am trecut mai ușor peste. Cu siguranță vom mai vizita zona Maramureșului și, cel mai probabil, următoarea noastră vizită pe aceste meleaguri va fi în preajma sărbătorilor de iarnă, pentru că acolo tradiția este la ea acasă și este păstrată așa cum se cuvine de la cel mai mic, la cel mai mare.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Noi am făcut invers🤭…am vizitat memorialul și am ratat cascada cailor. Este superb Maramureșul… serpentinele din munți, oamenii…tot. Păcat că nu avem autostrăzi și drumul până acolo este lung și obositor. Doar in Romania mai faci 400 și ceva de km in 6 ore jumate ! Cu trenul ajungi mai greu…

      +2 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    2 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.