Când ești mic, urât și cu bube-n cap, te gândești să rezolvi măcar una din cele trei. Cum la vârsta asta nu mai am cum să cresc în înălțime, iar de operații estetice nu vreau să aud, mi-a mai rămas să fac o vizită cu programare la secția de dermatologie din cadrul Spitalului Județean Arad.

Suntem în secolul icsicsunu așa că mi-am făcut programare prin mail la spital

Am apăsat pe send și am fost anunțat că, într-o zi, cineva mă va contacta pentru a stabili detaliile cu privire la programare. „Perfect”, mi-am zis eu. Încredințat că în 24 de ore voi afla la ce oră, unde și cu cine voi avea plăcerea de a sta puțin de vorbă, am așteptat.

„Nu se obţine un lucru plăcut decât răbdându-l pe cel neplăcut” – Proverb arab

După două săptămâni, am renunțat să mai aștept după programare. Așa sunt eu din fire, răbdător când nu trebuie și repezit asemenea. Mi-am adus aminte că în perioada pandemiei spitalul a pus la punct un site în care te poți înregistra, iar o dată înregistrat, poți face programări la orice medic dorești, pe orice secție dorești. Foarte tare!

Din nou, suntem în secolul icsicsunu și dacă tot mi se pune la dispoziție o cale digitală pentru a-mi face o programare, am zis să o folosesc. Mi-am confirmat contul (se pare că în urmă cu 3 ani când am vrut să fac contul nu mai primisem link-ul de confirmare) și am urmat pașii pentru a-mi face o programare. Am găsit de toate pentru toți. În afară de dermatologie…

„Ăștia au ceva cu mine…”, mi-a fost primul gând. Noroc cu un prieten bun care m-a ajutat: „Dar tu ești și pământ de flori câteodată. Sună la numărul ăsta pentru programare!”. Zis și telefonat.

Am sunat de… icsicsunu ori până când am prins linia liberă, semn că programările la telefon funcționează și sunt multe. Mi-a răspuns o doamnă, de treabă dealtfel, care se chinuia în vacarmul în care se afla să-mi comunice data și ora unde aveam să-mi dau întâlnire cu domnul doctor.

După ce ne-am înțeles într-un final și ne-am pus de-acord că „joi, 16 februarie” nu există anul acesta, ci doar „joi 15 februarie” mi-a spus că la 9 jumate fix, trecute, și-un pic, pontoș să-mi prezint fizicul împreună cu bubele aferente acolo la Piața Mihai Viteazul. I-am mulțumit, i-am spus „La revedere”, ea nu, așa că am așteptat cu nerăbdare ziua de azi.

Comisia de așteptare

Trezit, băut cafea, scărpinat în cap și plecat la piaț să mă văd cu dom doctor. Am ajuns ca omul la 9 și 20, timp berechet să pot aștepta la coadă. Asta pentru că deși aveam programare… o aveam degeaba. Sala de așteptări, doi metri pe unu, ticsită de oameni care așteptau. Găsesc un singur loc liber și mă așez.

Și atunci un gând curajos de necurat îmi încolțește în minte: „Să întreb și eu dacă toți au programare? NU, nu întreba”, striga românul din mine. Că așa e românul, își cere scuze de la șoferi că nu trece pe trecerea pentru pietoni destul de repede încât să nu jeneze traficul care zboară pe lângă el. „Bă! Io întreb de programare, aia e”. Și întreb. Lumea mai să mă linșeze. Mi s-a explicat pe un ton pasiv agresiv că toată lumea are programare, numa în afară de ăia doi, dar oricum se intră pe rând, nu așa cu programare. Care cum ajunge, aia e ordinea de intrare.

Satisfăcut că legea străzii se aplică peste tot și că nu voi avea parte de schimbări majore care să-mi perturbe liniștea socială, aveam să mă bucur de muzica pe care o doamnă a hotărât că noi restul trebuie să o ascultăm. În general șlagăre cunoscute de-a Florin Salam & compania.

Și-am aflat și de Mariana…

Fiind deja un membru acceptat în comisia din sala de așteptare am rugat-o să-și pună căști sau să oprească muzica. Nu de alta, dar m-ar fi apucat bâțul pe acolo și îmi mai ieșeau vreo trei bube în plus. A cedat, dar nu înainte de-a îmi spune că așa se relaxează ea. Că o ia cu nervi. Asta mai ales de când tot caută iubirea pe facebook, dar toți vor numai bani de la ea… Are ea un vecin, Nicu, care-i moldovean, i-a mai luat bere, țuică, ba chiar și o pereche de pantaloni, dar tot nu i-a ieșit nimic, pentru că el e acum cu o… Mariana.

Femeia este o povestitoare desăvârșită, însă nu știa cum să-i capteze atenția și fetiței de vreo 12 ani, (știu că are 12 ani, că a întrebat-o povestitoarea), așa că a scos pe gură câteva înjurături denumind în special organe de parte bărbătească și ce poți face cu ele. Ei, asta a fost! Fetița a devenit interesată, în timp ce mama ei își făcea cruci și murmura: „Iisus ajută-ne!”.

Povestitoarea continuă să ne spună că până și preotul râde de ea. Nici el nu înțelege cum de nu reușește să pună mâna pe „un bărbat cu casă, mașină și zile puține”, mai ales că e îmbrăcată cum e îmbrăcată și are și poșetă. Dar nu preotul din satul ei, nu, că ăla e supărat că ea se duce la altă biserică din alt sat. Nu apucă să termine povestea că se deschide ușa, iar o doamnă intră în sala de așteptare. Încercăm mai mulți să-i cedăm locul, dar ea refuză:

„Oricum nu stau mult. Am acum programare la 10”, zicea ea pe nerăsuflate. Bietul suflet. A trecut și doamna prin botezul sălii de așteptare și a intrat în hora așteptării. Bineînțeles că s-au aprins din nou discuțiile cu : „De ce fac programări, dacă nu se pot ține de ele” și eternul „Ăștia vor să ne omoare”.

Speriat că „Ăștia vor să ne omoare”, iar eu nu mai ajung la baie caut rapid o altă ușă, în speranța că va scrie WC pe ea. Nema. Nimic. Mă ridic și anunț asistența că voi porni în căutarea unui stabiliment dotat cu o toaletă. Minim.

„Șefu! Țigări ai?”

Ies pe ușă, și știind că în fața mea mai erau 4 patru persoane cu programarea la aceeași oră ca și mine, trec strada să mă duc în Piața Mihai Viteazul. Sunt întâmpinat de un comitet de primire zâmbăreț care îmi pun în vedere ultimele reduceri la șosete, salopete, aparate de ras fake/furate, în timp ce unul, din același comitet, mă chestionează cu privire la stocul meu de țigări.

Îi răspund că am de toate, inclusiv salopete și mă-ndrept către colțul pieței unde știu că e toaleta. Plătesc „luntrașului Charon” cei doi lei și trag o gură mare de aer, în speranța că voi reuși ca-ntotdeauna când folosesc toaletele pub(l)ice, să-mi țin respirația până la săvârșirea infracțiunii de a „nu te ține până acasă”. Spre surprinderea mea, nu a fost nevoie. A fost curat, chiar foarte curat și mirosea proaspăt.

Bașca avea și un sistem audio de unde am putut fi încântat cu aceleași șlagăre pe care le-am auzit în sala de așteptare. Am zis „sărumana” și am plecat. În piață m-am oprit de mi-am luat o legătură de ridichi, să am ce freca în sala de așteptare până îmi va veni rândul și voi fi privit cu invidie că e rândul meu, dar și cu speranță că nu îl voi deranja pe domnul doctor prea mult.

Nu a fost cazul, am intrat în cabinet, iar soarele care intra prin geamuri îndemna la moțăială. Am dat „Buna ziua”, mi s-a răspuns. Am început să turui (românii sunt și toți doctori, ce să facem) despre ce probleme s-au abătut asupra mea, mi-a scris o rețetă și gata. Adică „gata” a fost și sistemul acela în care trebuie să-ți bage inutilul card de sănătate ca să verifice…nici nu știm ce verifică.

Am ieșit cu rețeta fluturând în vânt, am salutat comisia din sala de așteptare și am dat să plec. Povestitoarea mi-a urat sănătate, eu la fel și dus am fost. Pe drumul către mașină, văd copacii plantați de primărie în cadrul unei campanii și mă întreb de ce toți trebuie să fie legați cu o bucată de roll-up pe care scrie #pentruArad, #pentruarădeni (era culmea să scrie #pentrugălățeni, #pentrucărășeni, #pentrugorjeni, că doar avem și din alte județe care s-au mutat în zona asta etc.). Oare cât au mai costat și acelea având în vedere că sunt 2500 de bucăți.

Și în final, deznodământul incursiunii în realitate

De domnul doctor și de asistente nu prea am ce zice, sincer. Oamenii și-au făcut treaba exemplar. În schimb… nu înțeleg rostul programărilor. Poate este doar o iluzie pe care am ajuns să o acceptăm cu toții. Ajungem în sălile de așteptare, fiecare cu speranța că programarea contează. Doar a lui. Bașca că mai vin și alții care luați de valul „programărilor”, chiar dacă nu au programare, spun că au din frică că nu vor mai ajunge la rând. Cine din sala de așteptare poate verifica cine are programare? Ajungem să ne „scuipăm” unul pe altul metaforic, de parcă nu toți am fi avut probleme de sănatate și nici unul dintre noi nu și-ar fi dorit să fie acolo. Noroc că mai dai de oameni care-ți fac așteptarea mai ușoară, așa cum a fost povestitoarea asta. Îi urez sănătate și să-și găsească o dată un bărbat. Preferabil cu mașină, casă și zile.