Regizoarea născută la Arad, Diana Gavra, este de profesie avocat. Cunoaște, așadar, întregul limbaj de lemn judecătoresc, încadrările juridice, utilitățile și dedesubturile Codului Penal. Cu noul ei film documentar, intitulat „Amar”, a dovedit, în schimb, că vocația ei este mai degrabă de factură morală, empatică și – îndeosebi – artistică cu privire la circumstanțele cotidiene și societale, implicit cele infracționale.

În aparență, filmul „Amar” este o poveste de viață despre un hoț de buzunare, care a avut norocul divin să o jefuiască într-o bună zi tocmai pe regizoarea Diana Gavra. „Noroc”, așa cum a punctat chiar protagonistul – pe care-l cheamă chiar Amar (Răducanu) –, deoarece în schimbul acordului de a documenta viața și „cariera” sa (inclusiv a familiei sale și a colegilor săi în ale furtișagului), regizoarea-avocat și-a retras plângerea penală, reducând astfel pedeapsa lui Amar la doar un an și jumătate de pușcărie (după ce a stat „la rece” deja ani de zile, fiind recidivist). Posibil, chiar să-l „mântuiască” de palpitațiile nedorite ale palpitantului job necurat. Posibil, chiar să-i corecteze, practic, traseul vieții.

În aparență, e o poveste ca oricare alta despre urâțenia și inevitabilitatea sorții celor lipsiți de șansa educației și de șansa deprinderii eticii și moralității, însă filmul atinge puncte sensibile mult mai adânci, cu rădăcini dureroase în defectele societății noastre, căci „descurcăreții” din clasa inferioară, marginalizații pe considerente etnice și nu numai, nu sunt altceva decât victime care-și înfruntă cu demnitate soarta, fie în libertate, fie în închisoare.

Amar și colegii săi „artiști” în ale furtului sunt de părere că închisoarea este doar o șansă excelentă de dezintoxicare. Fiul cel mare al lui Amar a fost închis chiar într-una din zilele trecute. Tot pentru furt, dar frica lui Amar era să nu ajungă și mai rău de atât, într-un coșciug, din cauza drogurilor.

Este nevoie de un „dar de la Dumnezeu” să devii un hoț de buzunare profesionist, ne mărturisește Amar, pentru că această meserie necalificată este, de fapt, o „magie”.

Hoții de buzunare nu prea știu să scrie sau să citească, dar sunt excelenți cititori de oameni. „Să fii hoț de buzunare și să furi din buzunare cu adevărat, persoana pe care o furi, tre’ să fii tu! Tre’ să respiri odată cu el… Tu trebuie să fii el!”, spune unul dintre șmanglitorii intervievați de echipa de filmare a Dianei Gavra. Cel supranumit „Regele hoților de buzunare”, condamnat la 7 ani de închisoare, mărturisește că „victima perfectă înseamnă să-și de-a drumul la o geacă, la un fermoar, un pulover, să bage bine la cămașă, să închidă până sus și să pot să-i iau banii, să-l închid înapoi și să zică… da, încolo-i adresa”.

Viața de hoț nu este ideală pentru ei, dar, ce-i drept, nici nu-și doresc o muncă stabilă, fie mai ușoară, fie mai grea. În primul și în primul rând pentru că toate opțiunile sunt prost plătite. Singurul aspect al furtului din buzunare ce le dă de gândit este dacă se merită efortul sau nu. Azi te bucuri pentru câteva sute sau mii de euro, mâine poți să „plătești” cu zilele sau chiar cu ani de viață irosiți la pârnaie – asta în funcție de țară, deoarece, aflăm din film, condamnarea în țările dezvoltate precum Danemarca, Suedia sau Germania este cât se poate de „light”, de doar câteva săptămâni de privare a libertății.

Hoții de buzunare sunt chiar de părere că nu se mai merită să practice această „meserie” în România, unde pedeapsa este usturătoare și, nu în ultimul rând, incorectă, inegală. Hoții de milioane și miliarde, policieni sau oameni de afaceri, primesc pedepse cu suspendare, maxim un an cu executare și condiții de lux în penitenciar, în timp ce hoții de buzunare primesc ani de zile. Până și adevărații criminali, ucigașii sau violatorii, sunt eliberați, uneori, mai devreme decât cei de teapa lui Amar.

Amar și colegii săi „magicieni” consideră că fac o infracțiune minoră. Sigur, le pare rău de victime, își cer iertare în gând, seara – eventual – își spun o rugăciune, dar niciodată nu dau nimănui în cap și furtul nu e o ofensă personală directă. Viața-i grea, deci poate fi grea pentru toți – pare a fi deviza lor. Niciunul dintre ei nu a ales această „carieră”, ci… oricât de clișeic-poetic sună, viața i-a ales. Școala vieții i-a instruit, ei doar au însușit tehnica, învățând unul de la altul sau, la nevoie, prin practică pe cont propriu. De regulă, de la vârste fragede, fiind lăsați în voia sorții de părinți, abandonați, alungați (cei cu orientări sexuale neortodoxe, mai ales), trimiși „să se descurce”.

Amar, de exemplu, a început să fure la 13 ani. La 15 ani a ajuns la pușcărie și și-a petrecut majoratul printre gratii. „Tranzitând” în repetate rânduri „Hotelul All-Inclusive Rahova”, nici nu a apucat să-și vadă cei doi copii crescând (al treilea, cel mai mare, este dintr-o căsnicie anterioară a soției).

În afară de Amar, toți ceilalți sunt acum (unii din nou, alții în continuare) în închisoare, dar fiecare hoț de buzunare din documentar se gândește deja serios la „pensionare”, la renunțarea la această viață vicioasă și destul de stresantă. Se pare că vârsta lui Amar, 35 de ani, este cea medie la care iau în serios perspectiva „stop joc”-ului.

Unii au plecat în occident, unde autoritățile fac eforturi susținute și utile de a-i accepta și de a-i reintegra în societate, alții s-au pocăit. Unii de tot, alții doar parțial și „nu mai fură vinerea”.

Dincolo de latura involuntar-comică, filmul „Amar” este și o lecție pentru potențialele victime. Documentarul ne instruiește, chiar cu ajutorul hoților profesioniști, să fim mai circumspecți pe străzi, să știm cum se operează, cum suntem ochiți de acești „lupi”, ne învață să știm în ce măsură neatenția, neglijența noastră este comoara lor, „cadoul lor muncit”.

Surprinzător, mai aflăm din film că polițiștii români sunt cei mai tari din Europa, cei mai vigilenți, cei mai „bandiți”. „Dacă te-au ochit, nu mai scapi!”. Sunt mult mai operativi, mai inventivi și mai înverșunați decât colegii lor din țările nordice, de exemplu, iar despre cei germani sau englezi nici nu are rost să discutăm. Dacă chiar hoții profesioniști susțin asta, mai rămâne ceva de spus în această privință?

În cele din urmă, se pune mai degrabă întrebarea serioasă dacă pot fi corectate aceste vieți care depind de infracțiuni, se pune întrebarea dacă vorbim, de fapt, despre o dependență ori despre orizonturi pur și simplu limitate din cauza anturajului, din cauza societății care-i judecă din oficiu sau din cauza politicului și a instituțiilor sociale ale statului, care eșuează să-i îndrepte pe calea cea bună pe cei loviți de soartă.

Cel mai important, însă: se pune întrebarea dacă anii grei de pușcărie pentru un portofel furat este o rezolvare cu sens a problemei, sau doar o tergiversare a cazurilor penale, o prelungire a fenomenului reprobabil.

După premiera filmului documentar la Arad, la Cinema Arta (vineri, 15 martie), a urmat o sesiune de Q&A cu regizoarea Diana Gavra și Amar Răducanu: