De ce există corupția? Cine știe? Poate unul dintre motivele principale e că o lăsăm noi să existe prin ignoranța noastră. Atâta timp cât un lucru nu ne afectează în mod direct viața, până nu suntem noi direct victime, dăm din umeri când ceva putred ne ajunge pe la urechi și ne mulțumim să remarcăm cu amar: „Eh, toată lumea asta-i plină de corupți!”. Dar revolta noastră se oprește acolo. Și poate nu continuă nici măcar în momentul în care ne vine și nouă rândul să devenim victime. Acceptăm loviturile, strângem din dinți, suportăm durerea din obișnuința de a ști că oricum cei corupți sunt cei care câștigă, așa că ce rost mai are să reacționăm, să ne luptăm cu morile de vânt?

Dar mai există câteodată oameni care nu se mulțumesc doar să „înghită”. Mai există curajoși care, știind că dreptatea e de partea lor, hotărăsc să mai dea o șansă justiției din țara asta și să pornească „la luptă”. Ce face sistemul cu asemenea cutezători? Îi tranșează, încetul cu încetul, sistematic, sperând să îi demoralizeze într-atât până când aceștia se prăbușesc de oboseală.

Cândva, așa a apărut presa liberă. Pentru a fi vocea celor neîndreptățiți, torța care luminează cele mai ascunse colțuri în care cei care se cred invizibili se aciuiază pentru a pune lumea la cale, lume care sunt convinși că le aparține în totalitate.

Astăzi, câți mai au forța necesară pentru a menține aprins focul? Majoritatea obosesc din primele încercări. Vântul corupției e prea mare. Și e mai ușor să se ferească de viscol în spatele unor coloși jongleri de bani și de destine care le aruncă ceva mărunțiș, cumpărându-și întuneric.

Iar atunci când mai apar, parcă din neant, câțiva pentru care lumina e mai importantă decât orice nestemată și își adună cu greu forțele, încleștându-și mâinile împreună pe amărâta de torță care abia mai arde, nu e de mirare că nimeni nu îi crede, nu le ia în seamă eforturile. Pentru că flama e mică, prea mică. Combustibilul e insuficient. Iar întunericul e atât de dens, încât aproape că a ajuns „vantablack”.