Cu scuzele de rigoare, voi sări peste conferința lui Augustin Ioan, „Lumina, absența ei și spațiul sacru”, cea cu care a debutat cea de-a treia ediție a Festivalului de științe umaniste joi seara, la Cinema Arta, pentru că am prins doar ultimele cinci minute și acest timp scurt mi-a fost, firește, insuficient ca să înțeleg întru totul despre ce era vorba. Dar din câte am reușit să deduc am putut să constat că, deși „simbioza” sacralității cu stilurile arhitecturale, respectiv referințele luminoase și întunecate în tradițiile neaoșe oricum nu sunt în zona mea de interes, am reușit să găsesc în Augustin Ioan un orator excelent și un intelectual deosebit, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului și un om cu un simț al umorului deosebit de dezvoltat. Cea de-a doua parte a primei seri din cadrul festivalului a reprezentat însă, după părerea mea, adevărata greutate din prima lovitură a evenimentului, pentru că aici am intrat – cum s-ar spune – în pâine… o pâine demult mucegăită, dar care continuă să hrănească mințile și sufletele multor români, în frunte cu intelighenția românească. Pentru că atunci când ne propunem să săpăm în adâncurile întunecate și urât mirositoare ale unui concept precum „răul” dăm din prima lovitură cu lopata în… ați ghicit: comunism.

Ideologia răului și răutatea ideologiei

Angelo Mitchievici (prozator, critic literar, eseist și conferențiar doctor habilitat la Universitatea Ovidius din Constanța) și Ioan Stanomir (critic literar, publicist, politolog și profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București) au despicat firul în patru despre răutatea unei ideologii care a marcat și a „mâncat” anumiți scriitorii români și ruși (mai întâi, evident, cei ruși), care și-au vândut sufletul și și-au desfigurat propriile lor opere pentru… pentru ce? Sau mai exact: de ce? Pentru că nu aveau încotro sau pentru că erau convinși că „operează” pentru o cauză nobilă?

Ca să vă faceți o idee și să înțelegi mai bine argumentele etalate ieri seara, în rândurile de mai jos vom reda parțial discursurile celor doi, cu precizarea finală că Festivalul de Științe Unamaniste „despre rău” continuă astăzi, de la ora 18:00, tot la Cinema Arta, cu Marius Lazurca, care și-a ales tema „Răul invizibil. Comentarii despre războiul hibrid”, de la ora 19:30 cu Teodor Baconschi și Adrian Papahagi, care vor vorbi despre „Răul între seducție și banalitate” și cu proiecția filmului „Aurora” de Cristi Puiu, de la ora 21:30, în prezența regizorului.

Angelo Mitchievici:

Diavolul ca tânăr ideolog: trădarea cărturarilor

„Cei care au trăit în aceste decenii au încercat pe diverse căi să negocieze în același spirit tranzacțional cu acea strategie care negociaseră cu răul mai mic. Rezultatul a fost că răul cel mare nu a fost, în niciun caz, îndepărtat, răul cel mare și-a cucerit poziții de rezistență, a creat reflexe mentalitare. În anumite situații, chiar dacă nu a creat acel om al lui Cernîșevski, prototipul, idealul, dar a creat forme mutante ale lui și, practic, a falimentat această formă de negociere cu răul cel mic. Sunt situații în care negocierea este imposibilă, compromisul nu se poate face și este clar că una dintre aceste situații a fost această negociere cu ideologia sovietică, cu comunismul. Am ieșit prost din această negociere.”

„Întrebarea este ce se întâmplă când acest obiect straniu, acest OZN am putea spune, intră în lumea românească după 23 august, în 1944, într-un ritm accelerat și într-un mod devenit sistematic în 1948. În mod evident, e un corp străin care a fost prost primit, pe care un organism vulnerat a încercat să  elimine din toate puterile, fără să reușească. Întrebarea nu e dacă experimentul a reușit, ci dacă noi am avut revoluționari în sensul ideologic, în sensul menționat de această construcție sovietică. Dincolo de importul propriu-zis al câtorva ideologi de profesie, de revoluționari de profesie, situația ne lasă într-un fel să înclinăm către un răspuns negativ. Panait Istrati, când vizita Rusia sovietică în 1927 – 1929, a fost atât de speriat, oripilat de ceea ce a văzut, și nu i s-a arătat decât foarte puțin, încât arăta cumva cu degetul înspre acești revoluționari ideologizați și spunea «Le péril est en vous» (pericolul e în voi). Spunea el, cel care a ajuns la revoluție prin teorie și tot prin teorie a ieșit de acolo. Există două cazuri, prezentate foarte pe scurt. Unul, o întrebare, o interogație fundamentală o lansează romanul lui Marin Preda, «Moromeții», care pune o întrebare foarte simplă: poate fi țăranul român un revoluționar? În urma unui curs, a unei inițieri, a unui proces chiar de metanoia, poate să se transforme țăranul într-un revoluționar? Știm foarte bine că Lenin (Marx, în primul rând, Lenin doar l-a urmat) considera clasa țărănească una reacționară și cu care nu poți face revoluție. Ei bine, romanul ne arată un Niculae care, pe fondul unui conflict oedipian rău lichidat încearcă să se ralieze la noua religie, pentru că ei o tratează în termen religioși, lumea din care provine este religioasă, nu are alte date, astfel încât devine un activist așa cum un popă se răspopește dar rămâne într-un fel legat, chiar prin insulte la icoanele care altădată l-au pus în genunchi. Rezultatul este un eșec, ne spune Marin Preda. Niculae, din cele din urmă, din activistul care era, nu continuă. Ceva se prăbușește în el. Dar avem și o altă interogație cu privire la un alt individ și anume un burghez după toate datele caracteristice. Poate deveni el un revoluționar? Cazul este prezentat de o cu totul altă manieră în cartea lui Petru Dumitriu, «Cronică de familie». Este vorba despre fiul unui fruntaș politic social-democrat, care se revoltă împotriva tatălui și – ne aflăm în ’45 – trece de partea comuniștilor, își face toate bagajele, pune toată credința în partid, devine un ideolog, citește cărțile esențiale ale vremii, doctrinele, și situația este una a succesului, el ajunge în ierarhiile cele mai înalte ale partidului”.

Ioan Stanomir:

Cazul Camil Petrescu

„Romanul lui Cernîșevski este un roman îngrozitor de prost, Angelo a fost politicos, dar cu siguranță, contemporanii nu l-au citit prin firea estetică. Un roman de cu totul altă factură, îngrozitor de bun și îngrozitor de neliniștitor este în schimb «Demonii» lui Dostoievski. Dostoievski însuși este îngrozitor de îngrozitor aș putea spune, pentru că este unul dintre acele personalități de care nu știi cum trebuie să te apropii. Are fațete angelice și are fațete demonice. În «Demonii» lui Dostoievski se află probabil una dintre anticipările cele mai nuanțate și profetice ale comunismului, este vorba despre celebrul personaj Șigaliov, despre care Vladimir Tismăneanu vorbea, evocând acest concept numit «șigaliovism». Este interesant pentru că șigaliovismul ne permite să înțelegem de fapt de ce nu se putea negocia cu acest tip de rău, comunismul. Filosofia lui Șigaliov – el fiind un psihopat metodic din acest oraș rus imaginat de Dostoievski – este una deosebit de simplă. El dorește să instituie caritatea absolută, aducând pe toți la cel mai mic numitor comun. El spune aproape textual «Nu vor mai exista genii, pentru că noi vom face ca aceste genii să dispere. Le vom strivi în fașă». Dostoievski știa ce spune în momentul în care scria aceste lucruri, pentru că el însuși provenea din aceste medii de radicali ruși, după care s-a schimbat la față și a devenit la fel de intransigent, un reacționar șovin și antisemit. Acestea sunt lucrurile pe care, de obicei, evităm să le spunem despre Dostoievski, faptul că era unul dintre cei mai aprigi antisemiți ruși. Și rușii – să mă ierte Dumnezeu – aveau o tradiție însemnată în materie de antisemitism și a te remarca în Rusia ca antisemit însemna o performanță. Evident, nu una neapărat lăudabilă. Așadar, comunismul are această vocație maximalistă și în raport cu el negocierea este aproape imposibilă. Aici ajung la justificarea cazului pe care l-am ales, «Cazul lui Camil Petrescu». Întrebarea e dacă avem revoluționari. Există scriitor revoluționari precum Alexandru Sahia, provenit, în mod interesant, tot din acest mediu ecleziastic. El traversează un proces, din creștin devine comunist și vede în creștinism ceva ce nu a putut vedea în biserică. Camil Petrescu nu este, cu siguranță, Alexandru Sahia. Cazul lui este profund diferit, pentru că îl separă de Sahia educația și geniul. Dar, paradoxal sau nu, în perioada de după 1948, ei ajung să ilustreze aceeași literatură. Întrebarea pe care ți-o pui în momentul în care ieși din liceu și descoperi acest Camil Petrescu din ultimul deceniu de viață (’47 – ’57) este, totuși, cum se poate ca o personalitate să accepte nu doar să se prostitueze, dar să-și și desfigureze propria sa operă. Acesta este unul dintre fenomenele cele mai interesante în literatura românească și în literatura central- și est-europeană, ca și cea sovietică, această autodesfigurare a autorilor. Pentru că Angelo vorbea de această tradiție sovietică, în centrul lui se află realismul socialist, care e, de fapt, calchiat pe o formă desfigurată a actului Maxim Gorki (în paranteză spus, Gorki nu era într-atât de simplu și de simplist pe cât îl prezentau sovieticii, dar ei au redus din Maxim Gorki esența esenței și au inventat realismul socialist ca act angajat). Ori, realismul socialist, atunci când vine în România după 1947-48, are nevoie de artiști care să-l ilustreze. Și vor fi tineri, și vor fi maeștri. La tineri este mai ușor pentru că acționează instinctul de parvenire. Cu maeștrii lucrul este mai complicat pentru că în cazul lor trebuie să aplici o strategie dublă de înfricoșare și de cooptare. Înfricoșare pentru că-i aduci aminte maeștrilor de lucrurile pe care le-au scris în trecut și care în multe cazuri sunt imposibil de reconciliat cu logica comunistă, și de cooptare pentru că oferi maeștrilor ceea ce orice maestru autentic dorește să aibă, o viață sănătoasă, o viață creativă și sentimentul că este respectat. Este un pact faustic într-o variantă foarte ușor de înțeles. Așa se întâmplă că realismul socialist din Republica Populară Română se umple de maeștri. Un maestru devine ca șef de stat, este vorba de Mihail Sadoveanu, și fiecare maestru își ocupă, ca la teatru, poziția în funcție de cantitatea de mârșăvie și de ticăloșie pe care o putea pune la dispoziția regimului. Evident, în acest panteon, Sadoveanu este centrul pentru că n-avea, oricum, o poziție canonică, specială în literatura interbelică și reputația lui a fost o firimitură de imagine pentru comuniști. Este interesant că și Camil Petrescu, deși estetic este deosebit de Sadoveanu ajunge să locuiască în acea zonă a realismului socialist. În momentul în care m-am gândit despre ce aș putea vorbi dvs. am încercat să-l pun față în față pe Camil Petrescu, așa cum îl cunoaștem noi din lecturi și din studii, fie că asta înseamnă liceu, fie că înseamnă facultate de litere, și pe acest Camil Petrescu de după 1947, despre care de obicei alegem să tăcem. Ori dacă facem un exercițiu de interogare elementară, a se remarca că foarte puțini români de azi știu ce a scris Camil Petrescu după 1947. Cel mult, își aduc aminte că a început să scrie și nu a terminat un roman gigantic, «Un om între oameni», pe care-l mai vedeți în anumite biblioteci, nemaifiind, după știința mea, reeditat în ultimii ani. Este, scuzați-mi expresia, o cărămidă aproape indigestă cu care Camil Petrescu s-a îngropat în ultimii ani de viață. În rest e tăcere și se pune accentul pe reabilitarea și recuperarea lui Camil Petrescu în anumite normalizări ideologice. Și totuși, întrebarea elementară este ce a scris Camil Petrescu într-o perioadă de zece ani, iar orice întrebare elementară are un răspuns elementar. Camil Petrescu și-a desfigurat propria sa operă. Atât în calitate de prozator, cât și în calitate de dramaturg. Și Camil Petrescu, într-un fel, a traversat un proces similar cu personajul lui Wilde, personajul Dorian Gray. Și-a construit în față o mască care i-a cuprins, practic, toată turpitudinea și lașitatea. Ipoteza mea de interpretare e că în cazul lui Camil Petrescu nu se poate vorbi de entuziasm revoluționar. Se poate vorbi pur și simplu despre raliere oportunistă. Și am să ofer un argument care poate fi verificat, este un argument oferit de cineva care a avut o poziție specială în acel timp, care istorisește la un moment dat că l-a vizitat pe Camil Petrescu acasă la el și dând la o parte rafturile de cărți, a dat de un raft de cărți care nu era întru totul vizibil, era mai la adâncime. Scotocind în acel raft, a dat de o carte foarte interesantă, «Procesele de la Moscova». Ceea ce dovedește, practic, că în cazul lui Camil Petrescu nu se putea spune că nu știa. Camil Petrescu avea o cultură – s-ar putea spune astăzi – politologică mult superioară contemporanilor săi. Scrisese și eseul despre noocrație, deci nu-l putem bănui de naivitate. În schimb, îmi cer scuze pentru formularea care s-ar putea să vă șocheze, îl putem bănui de ticăloșie”.