Apropo, cui îi e teamă de examene și de doamnele acelea cu cămăși de mătase și cu priviri scrutătoare plasate peste ochelari? Mâna sus, vă rog. Un celebru film al anilor ’60, bazat pe o piesă de teatru, suna așa: ,,Cine se teme de Virginia Woolf?”. Îl plasez în top 10 titluri cinematografice favorite și-l răstalmăcesc de câte ori pot de la catedră în interesul elevilor. Dar cine a fost Virginia Woolf? O imensă prozatoare engleză modernistă, iar în sintagma de mai sus numele ei are valoare de simbol. Woolf a plonjat adânc în tenebrele psihicului omenesc și a tulburat fricile. Personajele ei sunt torturate de temeri, cum suntem noi toți cei de pe aici, de altfel.

Pe când eram o tânără debutantă nu mi-am dat seama că încep să practic o meserie de autoritate, elevii mei fiind cu doar vreo 5 ani mai mici decât mine, în fond.

Acum, după ani de experiență, vă pot mărturisi că am o meserie de autoritate cu adevărat. În prezența mea, oamenii se tem să nu greșească, iar asta mă izolează puțin. Se inhibă de teamă să nu comită greșeli de limbă ori de cultură și se cenzurează când eu aș aștepta să-mi vorbească liber. Asta mă întristează puțin, căci mie îmi plac greșelile minore, ele constituie originalitatea celui din fața mea. Dacă oamenii nu ar greși, eu n-aș putea fi profesoară.

Din momentul în care un om nou cunoscut află că sunt profesoară, simbolic el execută un pas înapoi. Se crispează ușor. Fără să vreau, îi amintesc de toate profesoarele lui și mă plasează într-o iluzorie uniformă autoritară.

Așa a fost de când lumea. Oamenii cred că puterea mea e în stiloul cu care dau note și cu care semnez diplome. Dar puterea mea e altundeva, constă în influență morală, în ceea ce abia peste ani se vede că am investit. Nu într-o lună, nu în două, ci peste ani. Cam de la 4 ani în sus.

Toți care au avut fie și o dată în viață o notă proastă, se vor teme de profesori. Așadar, nu exista om pe pământ infailibil. Eu însămi m-am temut de profesorii mei sobri care îmi dădeau, totuși, nota 10. Dar era o teamă științifică, moderată, sezonieră, să nu o confundam cu alte temeri viscerale ale vieții.

Teama aceasta este naturală și trebuie menținută în doză echilibrată. Nici prea mult, nici prea puțin. E teama de autodepășire. Și pentru că orice poate fi spus în cuvintele potrivite, spune-i profesorului tău ce gândești în cuvinte elocvente, pe ton liniștit.

Că ești părinte sau elev, tăcerea nu primește notă de trecere. Tăcerea e subversivă. Însă nici înjurătura nu e recomandată.

Părinții care veneau să se întâlnească cu profesorii erau puțini și nervoși, înainte de grevă. Iar asta va trebui să se îmbunătățească. Nu am fost învățați să conversam profesional cu… profesorii. În lumea ideală pe care o visez, comunicarea aceasta s-ar plia pe principiul: puțin, precis, eficient, politicos, constant.

Ne temem, părinți fiind, să venim la școală o dată pe lună în audiență la un profesor și să conversam calm 10 minute? Dar nu ne…temem să comentam mult și violent pe rețelele sociale la adresa întregului corp profesoral? Ei bine, aici avem o zonă dureroasă a societății contemporane ce se cere remediată.

Greva profesorilor a fost deja despre demnitate, mai mult decât despre bani. Vorbind cu încredere despre școală, învățăm copiii că există salvare, evoluție și corectare. Profesorii nu sunt zmeii cei răi, doar ghizi specializați într-o lume extenuată de informație. Tu știi cine este profesorul copilului tău, apropo? El știe ceva despre copilul tău ce tu nu știi, e antrenat să aibă o privire obiectivă. Când perspectiva profesorala se împletește cu aceea părintească se creează un orizont de cunoaștere mult mai amplu care generează veritabila dezvoltare personală a unui elev.

Prof.dr. Anca Giura