marþi, 19 martie, 2024

Special Arad Logo

    Update Oscar Special: „Joker”. Un râs isteric cu lacrimi de crocobaur, față în față cu perfecțiunea (?)

    de Tomck@t | 7 ianuarie 2020, 5:21 PM | Cultură | Film | Oscar Special | Pop Culture

    1

    Recenzie revizuită și adăugită pentru sezonul de Oscaruri

    Nici nu se putea mai bine! „Joker” a obținut în lumea reală exact ceea ce ar fi vrut personajul din film: a făcut tot ce este condamnabil în societate, stârnind o profundă și masivă antipatie, dar câștigând în același timp și o armată de oameni care îl aplaudă. Cu alte cuvinte, filmul a reușit să împartă întreaga lume în două. Unii iubesc filmul, alții îl urăsc din tot sufletul. Nu există cale de mijloc, maxim un consens… dar și acela doar parțial. Hai, așadar, să ne certăm! Hai să ne batem cu bâte de baseball în spatele blocului! De ce e atât de bun sau de ce e atât de al naibii de rău filmul? Vom pune și o victimă colaterală la mijloc: statueta Oscar.

    În rândurile de mai jos încerc să sintetizez și să analizez argumentele contra, argumentele pro și contra în egală măsură, după care argumentele pro.

    Mai întâi, argumentele CONTRA:

    „Vai, Doamne, ce exemplu negativ pentru tinerii din ziua de azi!” – acesta a fost primul semn de alarmă, cu care mămicile speriate erau în stare să iasă în stradă încă înainte de premiera filmului. E cel mai primitiv argument cu putință, deoarece nu pare altceva decât un atac ieftin direcționat în mod expres înspre acest film. Nu ar fi de mirare ca influencer-ul din umbră să fi fost tocmai compania rivală și prin definiție family friendly, Disney, deținătoarea companiei Marvel și a francizei „Avengers” care, în ultimul timp, a reușit să elimine sau să minimalizeze orice pericol venit dinspre DC Comics/Films, companie deținută de WarnerMedia. Pornind de la acest argument, în mod curios nu a deranjat pe nimeni în asemenea hal filmul „The Irishman” ori orice alt film al lui Scorsese, „One Upon A Time… In Hollywood” ori orice alt film marca Tarantino, ori comedia neagră sud-coreeană „Parasite” (un alt favorit la Globurile de Aur, BAFTA și, mai mult ca sigur, la Oscar), filme în care crimele violente sunt la fel de banale ca linsul înghețatei în parcul de copii. Desigur, am găsit un exemplu de-a dreptul cretin, deoarece până și această afirmație nefericită poate aduce cu sine suspiciunea unui mesaj subliminal cu tentă pedofilă… și auăleu, nu este permis așa ceva în era #metoo!

    „Filmul e o prostie. Punct”. Pentru că e „Joker”, deci e din benzi desenate, deci e pentru copii, deci este doar o altă tâmpenie marca „Avengers”. Mulți au spus asta fără să vadă filmul și la fel de mulți s-au apucat să vizioneze filmul tocmai cu această preconcepție de neclintit. De regulă, acestor încăpățânați degeaba încerci să le spui că în filmul „Joker” nu ai să vezi niciun supererou cu vreo superputere, nimeni nu salvează lumea, nimeni nu zboară și nimeni nu știe Karate. „Avengers” e o prostie copilărească colosală (din punct de vedere artistic, sunt absolut de acord), iar „Joker”… dacă nu e chiar pe acolo, e cam pe acolo, sunt de părere unii. Am lămurit-o, deci, și pe asta: „filmul e prost. Punct”.

    Argumentele PRO și CONTRA în egală măsură:

    Tabăra cea mai credibilă dintre cei care nu înghit filmul „Joker” vine cu argumente, totuși, mai raționale.

    Aceștia – de regulă, critici și cinefili care au digerat niște filme autentice la viața lor – pun sub semnul întrebării, pur și simplu, calitatea artistică a filmului. Scenariul fiind cel mai deranjant element în această privință, iar o asemenea „chichiță” poate – într-adevăr –  să pericliteze filmul cap-coadă. Tot aceștia recunosc, totuși, că interpretarea lui Joaquin Phoenix este categoric superbă, la fel și cinematografia sub bagheta lui Lawrence Sher sau muzica compusă de Hildur Guðnadóttir (cea care a făcut minuni și în serialul „Chernobyl” și a lucrat cot la cot cu regretatul Jóhann Jóhannsson la filmele „Arrival” și „Sicario”).

    Se observă însă o oarecare vehemență și în cazul acestor critici. De ce ai pune „Joker” în aceeași oală cu un film de Tarkovski, un film de Bergman, Hitchcock, Coppola (seniorul, evident), Scorsese, Fellini, Altman, ori Godard, cu unicul scop de a demonstra că, pe lângă acești titani ai meseriei, regizorul ăsta no name care semnează „Joker” e un copilaș cu puțulica-n praf? Pe drept cuvânt, acest Todd Phillips nu a fost, până nu demult, luat în serios de niciun cinefil cu gusturi (mai) rafinate, singurele sale „realizări” fiind niște comedioare banale precum „Hangover” sau „Starsky & Hutch”. Argumentul acesta funcționează cumva ca un ultim efort disperat de a aduce lumină asupra problemei, un fel de „nu știți nimic, mai vorbim când o să aveți cultură generală!”.

    Mergând pe linia acestor comparații, am putea evoca faptul că și „Citizen Kane” a primit critici extrem de proaste pe vremuri, unele mai pertinente, altele mai puțin (unul dintre cei mai aprigi critici a fost faimosul scriitor Jorge Luis Borges), ca peste 60 de ani, filmul să fie catalogat drept cel mai bun film al tuturor timpurilor. Nu voi merge într-atât de departe încât să compar „Joker” cu „Citizen Kane”, în niciun caz, vreau doar să subliniez caracterul maleabil al influenței criticilor prin prisma trecerii timpului.

    În cazul „Joker”, de vină pentru aceste comparații forțate au fost, categoric, criticii care au ridicat în slăvi filmul „Joker”. Și au fost destul de mulți. Nu mă ascund printre degete, la fel am făcut și eu (de altfel, trebuie să precizez: doar pentru că scriu recenzii, eu nu sunt critic de film). Vin însă acum cu articolul de față, rescris/revizuit, tocmai ca să elimin anumite greșeli inițiale de exprimare (în general, datorate hiperventilării de după vizionarea filmului), respectiv ca să adaug alte contraargumente posibile pe care nu le-am luat în considerare atunci, chiar dacă, în mare parte, tot nu mi-am schimbat părerea (cel puțin nu 100%).

    Problema omisă cu mare plăcere de toți criticii anti-Joker e că nimeni nu a spus că „Joker” e cel mai tare film al tuturor timpurilor. În paranteză fie spus, cine ar spune asta, evident, n-a văzut la viața lui decât niște filme comerciale pe Kanal D și maxim Pro TV, iar din perspectiva asta e cumva normal să consideri „Joker” peste poate de WOW. Afirmația că este „unul dintre cele mai bune filme ale anului” nu e același lucru cu „unul dintre cele mai bune filme ale tuturor timpurilor”, dar nuanța își pierde rapid puterea, în 2019 / 2020, când intervin în ecuație niște nume precum Scorsese, Tarantino sau Almodóvar.

    Revenim, astfel, la aceeași întrebare: ce caută Todd Phillips printre ăștia?

    Cum poate fi nominalizat în categoria „Cel mai bun regizor” și cum poate filmul concura în categoria „Cel mai bun film”?

    Chestia e că la Premiile astea (nu doar la Oscaruri, BAFTA și Globurile sunt cam în aceeași situație) orice nominalizare e obținută doar după lobby-uri masive și extrem de costisitoare, asigurate de marile sau mai micile studiouri care produc sau distribuie aceste filme. Cu alte cuvinte: poți, cu destui bani, să pompezi printre nominalizări până și un rahat pe băț ca „Black Panther”? Revelație mare cu răspuns inutil. Din punctul ăsta de vedere nu există niciun argument solid, decât unul subiectiv: poți oricând să spui că „Joker” merită pentru că pur și simplu ești convins că are toate atuurile necesare… dar cam atât.

    Alții rezolvă problema mult mai ușor: Joker-ul lui Joaquin Phoenix este pur și simplu slab și deplasat comparativ cu Joker-ul lui Heath Ledger, pentru că Joker-ul din „The Dark Knight” a fost mult mai misterios, mai sigur pe sine și mai diabolic prin acțiunile sale nonșalante… cu alte cuvinte: a fost un personaj mult mai bine gândit și mult mai bine structurat.

    Corect!… dacă omiți anumite chestiuni, cum ar fi faptul că acel Joker nu s-a „născut” atunci și acolo, în acel film, el era deja un criminal alienat notoriu, nu mai avea nicio urmă de angoasă, nicio urmă de mustrare de conștiință, nimic „uman”, el știa un singur lucru: că ăsta este el. Acea „mască” și acel ruj strident de zâmbet larg fals îi definesc personalitatea și acțiunile.

    Da, doar că în filmul din 2019 nu suntem încă acolo. Filmul încearcă să răspundă la întrebarea cum poate un om să devină un Joker? Ce evenimente conduc la crearea și asumarea acestei personalități? Căci niciun criminal în serie nu se naște direct criminal. E acolo undeva un „click” sinistru, de obicei în copilărie sau în adolescență, care duce la această transformare.

    Ei bine, criticii care îl ridică pe Joker-ul Heath Ledger în postura unui argument, pur și simplu ignoră aceste întrebări, considerând că „magia” se află într-o întrebare fără răspuns. Se pune, deci, o altă întrebare: nu e cumva o atitudine subiectivă și aceasta?

    Argumentele PRO:

    După ce am stabilit tot ce am stabilit mai sus, de aici încolo am să las în mare măsură nealterat articolul meu inițial, care era, clar, un PRO cât casa. Recunosc, poate exagerat de PRO.

    Cum spuneam însă mai sus, a fost necesară lămurirea unor aspecte, inserarea unor variante pentru anumite contraargumente. Altfel, am mai modificat inclusiv nota finală (de data aceasta luând în considerare o notă întru eternitate, cum ar veni, nu doar prin prisma filmelor apărute în 2019. Chit că la această ediție a Premiilor Oscar intră în discuție, firește, strict anul cinematografic 2019. De asemenea, am mai adăugat la final un pronostic personal în ceea ce privește șansele filmului „Joker” la Premiile Oscar).

    Era dincolo de greu de crezut, dar pot să spun fără emoții acum: este posibil să surclasezi acea variantă de „Joker” care, până nu demult, a fost considerată un etalon definitiv și irevocabil pentru personaj, cea în interpretarea epocală a lui Heath Ledger. E drept, nu toată lumea e de acord cu mine, dar e dreptul fiecăruia, până la urmă, să considere cum și ce vrea. După părerea mea, Joaquin Phoenix a trecut de acea barieră imaginară… și a făcut-o cu cea mai elegantă nonșalanță, cu un dans dement de pantomim încetinit și cu un zâmbet sado-masochist înțepenit pe figura strident machiată. După lungile chinuri ale facerii, în punctul culminant al filmului poți citi un singur sentiment de-a dreptul zgribulitor în ochii înlăcrimați de plăcere ai acestui clovn alienat: se află în culmea orgasmului criminal, pe cel mai înalt vârf al împlinirii de sine. S-a născut un nou Joker… și e perfect. Iar de data aceasta, înțelegem în sfârșit ce e atât de amuzant. Ori, mai degrabă, ce NU e deloc amuzant.

    Sigur, vei spune, comparația nu e corectă sub nicio formă. Jokerul lui Ledger a fost un personaj secundar pe lângă Batman (interpretat de Christian Bale), pe când al lui Joaquin Phoenix are acum în mânecă Asul, Regele, Regina și, evident, Jolly Joker. Nu e nimeni altcineva în lumina reflectoarelor decât el, un lucru firesc de altfel, din moment ce scopul declarat al filmului a fost tocmai acela de a fi un studiu de caz, o epopee dureroasă în mintea unui bolnav mintal, trecând peste toate rădăcinile psihologice și toți factorii catalizatori care l-au condus pe drumul pierzaniei. Treaba mea, – așadar – dar nu-i frumos să-l „jignesc” acum pe regretatul Heath Ledger și pe fanii lui înrăiți, recunosc, tocmai de aceea simt nevoia să precizez instant: Jokerul de acum este DOAR un pic de tot peste cel din filmul „The Dark Knight”.

    În orice caz, interpretarea lui Joaquin Phoenix este indubitabil colosală.

    Practic… actorul duce tot filmul în spate, de unul singur.

    Cam toți criticii sunt de acord cu acest lucru. Dar ce înseamnă asta? Că filmul, în rest, e zero barat?

    MV5BMTlkNjY2NTMtNDBmNC00OTc3LWFmNGEtNjc1ZTQ0MGFmNjU0XkEyXkFqcGdeQXVyOTMyMjYwNTA@. V1

    Având în vedere că filmul a fost prezentat în premieră la Festivalul de Film de la Veneția, unde a și câștigat Marele Premiu (!), singura dilemă care ne mai rămâne e dacă va mătura pe jos cu toată concurența și la Premiile Oscar, ori e ceva mult prea dur pentru gingașii politically correct de la Academia Americană. Ne apropiem din ce în ce mai mult de acest lucru, iar semnele arată că va prinde toate nominalizările posibile. Indiferent de șansele de câștig însă, nu încape nicio îndoială: este unul dintre cele mai bune filme ale anului!

    Iar această afirmație poate fi cel puțin bizară pentru cineva care nu l-a văzut încă, dar știe că este regizat de Todd Phillips, cunoscut pentru comedioare ușurele precum „Hangover” sau „Starsky & Hutch”.

    Practic, nu am găsit nimic ce aș putea să-i bag de vină filmului (chiar am încercat). Am verificat ulterior: sunt, totuși, anumite anacronisme și erori de natură tehnică, dar minore, majoritatea putând fi explicate prin simplul fapt că acțiunea filmului are loc într-un Univers paralel, în metropola Gotham City. În rest, filmul este exact ceea ce trebuie să fie: un carusel emoțional frenetic, motivații bine gândite, expresii și reacții corect executate, la care se mai adaugă câteva răsturnări de situație perfect plasate în poveste, unele ușor de anticipat, altele mai puțin.

    From zero to „hero”

    Mi-a venit în minte să fac acest meme în timpul vizionării filmului:

    3clgkk

    Arthur Fleck (așa îl cheamă înainte să devină Joker) e o bombă cu ceas. Nu e un personaj negativ de la bun început, e mai degrabă o victimă, însă nu a societății, așa cum percepe el lucrurile, ci mai degrabă a propriei tragedii, combinată cu o serie de evenimente nefaste. Dar asta nu înseamnă că nu are anumite semne psihopatologice din start. A trăit o viață întreagă cu iluzia indusă de mama sa că este menit să aducă zâmbete pe fețele tuturor (maică-sa îl alintă „Happy”), însă nicidecum nu-i ies glumele. Asta până să descopere cum ar putea să râdă el la final.

    Niciodată nu ai înțeles rostul râsului diabolic al antagoniștilor în filme? Nici eu… dar nu trebuie să-ți faci griji. Pe lângă faptul că acest Joker are un râs mult mai psihotic, chiar dacă nu are niciun motiv să râdă în niciunul dintre cazuri, scenariștii au găsit o explicație simplă, dar perfect plauzibilă și mult mai bine nuanțată pentru aceste izbucniri.

    Pe de altă parte, Jokerul lui Joaquin Phoenix este extrem de veridic prin îndeplinirea unei simple „cerințe” obligatorii pentru un film care ar trebui să fie în stare să „te prindă”: te face să te atașezi de personaj, în ciuda faptului că știi de la bun început că e doar o chestiune de timp ca (anti)eroul nostru – țăcănit așa, puțin, ca orice clovn trist – să-și piardă complet mințile la un moment dat și să comită cele mai negre și subite crime. Mai ales că, de data aceasta, nu îi stă absolut nimeni în cale.

    „Ce fel de laș ar face ceva cu un asemenea sânge rece? Cineva care se ascunde după o mască!”

    Scuze, Batman! Nu e vorba de tine, deși e ironică faza, știind cine a spus asta.

    Apropo de Cavalerul Negru… și nu trebuie să-ți faci griji, nu e spoiler, pot să spun că sunt satisfăcute și așteptările celor care au vrut să-l vadă în acest film, și ale acelora care nu au vrut acest lucru.

    Inspirație din clasici

    Filmul „Joker” își permite luxul de a nu fi original. Dincolo de faptul că aceasta e cea de-a cincea apariție diferită a personajului pe marele ecran, antagonistul însuși a fost inspirat (pe lângă faimoasa figură din jocul de cărți, care-i dă și numele) de Gwynplaine, personajul principal din filmul mut „The Man Who Laughs” din 1928, jucat de actorul german Conrad Veidt, aflăm de pe looper.com. Referința la acest film clasic este și mai pronunțată acum prin scena în care Arthur Fleck (Joker) își vâră degetele în gură ca să schițeze un zâmbet larg, exact ceea ce a făcut Dr. Hardquannone ca să-i arate la tatăl lui Gwynplaine ce a suferit fiul acestuia. Nu putea să lipsească din ecuație nici Charlie Chaplin și al său „Modern Times” (din care chiar apar anumite secvențe în acest film, destul de simbolice pentru „Joker”), iar o altă „conexiune” evidentă, observată de critici, este similitudinea cu două filme regizate de Scorsese, „Taxi Driver” și „The King of Comedy”, ambele cu Robert de Niro în rol principal, cel care apare și în „Joker”. Tocmai de aceea, va fi interesant dacă „Joker” și cel mai nou film al lui Scorsese, „The Irishman” (din nou cu De Niro în rol principal), vor concura la categoria „Cel mai bun film” la Premiile Oscar.

    O altă sursă de inspirație pentru regizorul Todd Phillips ar fi fost – spun, din nou, cei de la looper.com – cel mai celebru performance al pantomimului francez Marcel Marceau, intitulat „The Maskmaker”, în care pantomimul își pune o serie de măști imaginare, schimbându-și expresiile feței. Punctul culminant al piesei este atunci când pe fața lui Marceau rămâne blocată o mimică de profundă fericire și se chinuie să o dea jos, încercând efectiv să-și jupoaie fața, lăsând publicul să înțeleagă că dincolo de acel zâmbet larg e o teribilă durere și o imensă disperare. Inspirația pentru tragicomedia lui Joker e clară aici, într-o oarecare măsură până și asemănarea coregrafiei lui Marceau cu dansul grațios-grotesc al lui Joker în acea toaletă publică. De altfel, acea scenă – per ansamblu – mi-a mai amintit vag și de videoclipul piesei „Sabrina” a trupei Einstürzende Neubauten.

    Și, dacă tot am ajuns la muzică, un alt mare plus al filmului reprezintă muzica excepțională compusă de islendeza Hildur Guðnadóttir, chiar dacă melodia principală din coloana sonoră, „Call Me Joker”, seamănă puțin cu anumite pasaje dintr-o piesă mai veche (din 2004), Murcof – „Memoria”. Cea mai superbă alegere a fost însă plasarea în film a clasicelor „That’s Life” și „Send In The Clowns” de Frank Sinatra și „Smile” – varianta cântată de Jimmy Durante, o altă referință la filmul „Modern Times” de fapt, deoarece partea instrumentală a piesei a fost compusă tocmai de Chaplin pentru filmul său din 1936.

    Pronostic pentru Premiile Oscar:

    Cel mai probabil, va rămâne doar cu nominalizarea la cea mai importantă categorie, „Cel mai bun film”. La „Cel mai bun regizor” este foarte posibil să nici nu prindă o nominalizare. Șansele lui Phoenix sunt mari, în schimb, la categoria „Cel mai bun actor”, singurii concurenți reali fiind DiCaprio cu „Once Upon A Time… In Hollywood”, Christian Bale cu „Ford v. Ferrari”, DeNiro cu „The Irishman” și Jonathan Pryce cu „The Two Popes”. DiCaprio, Bale și DeNiro au primit deja statuete Oscar în trecut (ce-i drept, Christian Bale doar ca actor în rol secundar), iar Pryce a cam îmbătrânit degeaba, din punctul ăsta de vedere. Da, la Oscaruri există adesea și un astfel de punct de vedere. Și atunci nici nu am luat în calcul și mișcarea #OscarsSoWhite… dar cine să concureze? Eddie Murphy? Oricât de bine ar juca în „Dolemite Is My Name”, pare o glumă.

    Joaquin Phoenix are deja trei nominalizări în palmares (nicio statuetă câștigată deocamdată), pentru filmele „Gladiator” (2000), „Walk the Line” (2005) și „The Master” (2012).

    Faptul că Joker e un personaj rupt din benzile desenate nu e un impediment. Există precedentul creat de Heath Ledger, cel care a câștigat post-mortem premiul „Cel mai bun actor într-un rol secundar” tocmai pentru interpretarea personajului.

    Nota autorului:

    note jackie

    Nota 6 din 7* și aplauze din partea lui Heath Ledger (cred că exact asta ar fi făcut și el).

    Congratulations Slow Clap GIF Find Share on GIPHY

    Notele Special Arad ar fi cam așa:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Cam rău
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Surse foto: IMDb

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    4 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.