„Joker”. Un râs isteric cu lacrimi de crocobaur, față în față cu perfecțiunea

    de [email protected] | 8 octombrie 2019, 10:21 AM | Cultură | Film | Recomandările editorilor

    0

    Recenzie fără SPOILER, promit! Muhahah!

    Era dincolo de greu de crezut, dar pot să spun fără emoții acum: este posibil să surclasezi acea variantă de „Joker” care, până nu demult, a fost considerată un etalon definitiv și irevocabil pentru personaj, cea în interpretarea epocală a lui Heath Ledger. Joaquin Phoenix tocmai a trecut de această barieră imaginară… și a făcut-o cu cea mai elegantă nonșalanță, cu un dans dement de pantomim încetinit și cu un zâmbet sado-masochist înțepenit pe figura strident machiată. După lungile chinuri ale facerii, în punctul culminant al filmului poți citi un singur sentiment de-a dreptul zgribulitor în ochii înlăcrimați de plăcere ai acestui clovn alienat: se află în culmea orgasmului criminal, pe cel mai înalt vârf al împlinirii de sine. S-a născut un nou Joker… și e perfect. Iar de data aceasta, înțelegem în sfârșit ce e atât de amuzant. Ori, mai degrabă, ce NU e deloc amuzant.

    Sigur, vei spune, comparația nu e corectă sub nicio formă. Jokerul lui Ledger a fost un personaj secundar pe lângă Batman (interpretat de Christian Bale), pe când al lui Joaquin Phoenix are acum în mânecă Asul, Regele, Regina și, evident, Jolly Joker. Nu e nimeni altcineva în lumina reflectoarelor decât el, un lucru firesc de altfel, din moment ce scopul declarat al filmului a fost tocmai acela de a fi un studiu de caz, o epopee dureroasă în mintea unui bolnav mintal, trecând peste toate rădăcinile psihologice și toți factorii catalizatori care l-au condus pe drumul pierzaniei. Treaba mea, – așadar – dar nu-i frumos să-l „jignesc” acum pe regretatul Heath Ledger și pe fanii lui înrăiți, recunosc, tocmai de aceea simt nevoia să precizez instant: Jokerul de acum este DOAR un pic de tot peste cel din filmul „The Dark Knight”. În orice caz, interpretarea lui Joaquin Phoenix este indubitabil colosală.

    Un alt mare atu al acestui Joker este însă filmul în sine.

    Dacă primul lucru care ți-a trecut prin minte atunci când ai auzit de filmul „Joker” a fost că e, mai mult ca sigur, doar un alt popcorn flick de tip „Avengers”, doar un pont: nu te lăsa convins/ă de pruncul de 10 ani să mergeți împreună la cinema, asta în cazul în care ești genul de părinte care va sări în sus în mijlocul filmului, cu o mână acoperindu-i ochii și cu cealalta trâgând de el ca de șunca de Crăciun.

    Având în vedere că filmul a fost prezentat în premieră la Festivalul de Film de la Veneția, unde a și câștigat Marele Premiu (!), singura dilemă care ne mai rămâne e dacă va mătura pe jos cu toată concurența și la Premiile Oscar, ori e ceva mult prea dur pentru gingașii politically correct de la Academia Americană. Momentan e mult până departe, n-are rost să intrăm în pariuri precipitate, mai ales că nu se știe care va fi concurența, atât pentru film, cât și pentru actorul principal, însă nu încape nicio îndoială nici în această privință: este unul dintre cele mai bune filme ale anului!

    Iar această afirmație poate fi cel puțin bizară pentru cineva care nu l-a văzut încă, dar știe că este regizat de Todd Phillips, cunoscut pentru comedioare ușurele precum „Hangover” sau „Starsky & Hutch”.

    Practic, nu am găsit nimic ce aș putea să-i bag de vină filmului (chiar am încercat). Am verificat ulterior: sunt, totuși, anumite anacronisme și erori de natură tehnică, dar minore, majoritatea putând fi explicate prin simplul fapt că acțiunea filmului are loc într-un Univers paralel, în metropola Gotham City. În rest, filmul este exact ceea ce trebuie să fie: un carusel emoțional frenetic, motivații bine gândite, expresii și reacții corect executate, la care se mai adaugă câteva răsturnări de situație perfect plasate în poveste, unele anticipabile, altele mai puțin.

    Revenind la Oscaruri, precedente favorabile există, deci și șanse, în special în categoria „Cel mai bun actor”: Heath Ledger a câștigat post-mortem premiul „Cel mai bun actor într-un rol secundar” tocmai pentru interpretarea personajului Joker, iar Joaquin Phoenix are deja trei nominalizări în palmares (însă nicio statuetă câștigată deocamdată), pentru filmele „Gladiator” (2000), „Walk the Line” (2005) și „The Master” (2012).

    From zero to hero

    Mi-a venit în minte să fac acest meme în timpul vizionării filmului:

    Arthur Fleck (așa îl cheamă înainte să devină Joker) e o bombă cu ceas. Nu e un personaj negativ de la bun început, e mai degrabă o victimă, însă nu a societății, așa cum percepe el lucrurile, ci mai degrabă a propriei tragedii, combinată cu o serie de evenimente nefaste. Dar asta nu înseamnă că nu are anumite semne psihopatologice din start. A trăit o viață întreagă cu iluzia indusă de mama sa că este menit să aducă zâmbete pe fețele tuturor (maică-sa îl alintă „Happy”), însă nicidecum nu-i ies glumele. Asta până să descopere cum ar putea să râdă el la final.

    Niciodată nu ai înțeles rostul râsului diabolic al antagoniștilor în filme? Nici eu… dar nu trebuie să-ți faci griji. Pe lângă faptul că acest Joker are un râs mult mai psihotic, chiar dacă nu are niciun motiv să râdă în niciunul dintre cazuri, scenariștii au găsit o explicație simplă, dar perfect plauzibilă și mult mai bine nuanțată pentru aceste izbucniri.

    Pe de altă parte, Jokerul lui Joaquin Phoenix este extrem de veridic prin îndeplinirea unei simple „cerințe” obligatorii pentru un film care ar trebui să fie în stare să „te prindă”: te face să te atașezi de personaj, în ciuda faptului că știi de la bun început că e doar o chestiune de timp ca (anti)eroul nostru – țăcănit așa, puțin, ca orice clovn trist – să-și piardă complet mințile la un moment dat și să comită cele mai negre și subite crime. Mai ales că, de data aceasta, nu îi stă absolut nimeni în cale.

    „Ce fel de laș ar face ceva cu un asemenea sânge rece? Cineva care se ascunde după o mască!”

    Scuze, Batman! Nu e vorba de tine, deși e ironică faza, știind cine a spus asta.

    Apropo de Cavalerul Negru… și nu trebuie să-ți faci griji nici în acest sens, nu împușc nicio surpriză, pot să spun doar că sunt satisfăcute și așteptările celor care au vrut să-l vadă în acest film, și ale acelora care nu au vrut acest lucru.

    Inspirație din clasici

    Filmul „Joker” își permite luxul de a nu fi original. Dincolo de faptul că acesta e cea de-a cincea apariție diferită a personajului pe marele ecran, antagonistul însuși a fost inspirat (pe lângă faimoasa figură din jocul de cărți, care-i dă și numele) de Gwynplaine, personajul principal din filmul mut „The Man Who Laughs” din 1928, jucat de actorul german Conrad Veidt, aflăm de pe looper.com. Referința la acest film clasic este și mai pronunțată acum prin scena în care Arthur Fleck (Joker) își vâră degetele în gură ca să schițeze un zâmbet larg, exact ceea ce a făcut Dr. Hardquannone ca să-i arate la tatăl lui Gwynplaine ce a suferit fiul acestuia. Nu putea să lipsească din ecuație nici Charlie Chaplin și al său „Modern Times” (din care chiar apar anumite secvențe în acest film, destul de simbolice pentru „Joker”), iar o altă „conexiune” evidentă, observată de critici, este similitudinea cu două filme regizate de Scorsese, „Taxi Driver” și „The King of Comedy”, ambele cu Robert de Niro în rol principal, cel care apare și în „Joker”. Tocmai de aceea, va fi interesant dacă „Joker” și cel mai nou film al lui Scorsese, „The Irishman” (din nou cu De Niro în rol principal), vor concura la categoria „Cel mai bun film” la Premiile Oscar.

    O altă sursă de inspirație pentru regizorul Todd Phillips ar fi fost – spun, din nou, cei de la looper.com – cel mai celebru performance al pantomimului francez Marcel Marceau, intitulat „The Maskmaker”, în care pantomimul își pune o serie de măști imaginare, schimbându-și expresiile feței. Punctul culminant al piesei este atunci când pe fața lui Marceau rămâne blocată o mimică de profundă fericire și se chinuie să o dea jos, încercând efectiv să-și jupuiască fața, lăsând publicul să înțeleagă că dincolo de acel zâmbet larg e o teribilă durere și o imensă disperare. Inspirația pentru tragicomedia lui Joker e clară aici, într-o oarecare măsură până și asemănarea coregrafiei lui Marceau cu dansul grațios-grotesc al lui Joker în acea toaletă publică. De altfel, acea scenă – per ansamblu – mi-a mai amintit vag și de videoclipul piesei „Sabrina” a trupei Einstürzende Neubauten.

    Și, dacă tot am ajuns la muzică, un alt mare plus al filmului reprezintă muzica excepțională compusă de islendeza Hildur Guðnadóttir, chiar dacă melodia principală din coloana sonoră, „Call Me Joker”, seamănă puțin cu anumite pasaje dintr-o piesă mai veche (din 2004), Murcof – „Memoria”. Cea mai superbă alegere a fost însă plasarea în film a clasicelor „That’s Life” și „Send In The Clowns” de Frank Sinatra și „Smile” – varianta cântată de Jimmy Durante, o altă referință la filmul „Modern Times” de fapt, deoarece partea instrumentală a piesei a fost compusă tocmai de Chaplin pentru filmul său din 1936.

    Nota autorului:

    Notă maximă și aplauze din partea lui Heath Ledger (cred că exact asta ar fi făcut și el).

    Sursă foto: IMDb

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    5 + 3 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.