Regizorul a precizat din capul locului, în repetate rânduri, că nu a făcut un documentar despre Arsenie Boca, ci despre fenomenul ce a ajuns să fie Arsenie Boca. Este clarificat acest aspect chiar în titlu, „Arsenie. Viața de apoi”, și interesant este că varianta în engleză este „Arsenie. An Amazing Afterlife” – o uimitoare viață de apoi. Uimitoare, într-adevăr. Ca și prostia umană. Fascinantă, de-a dreptul.

Prostia e stupefiantă prin fantezia-i nemărginită, dar și revoltătoare prin dimensiunea-i reală în „Grădina Domnului”. Ar fi chiar o situație deprimantă, dacă n-ar avea, mai mereu, și o alură dubios de amuzantă.

O femeie care vede lumini spectrale printre oameni și îi și identifică automat pe sfinții coborâți din Ceruri (printre care și pe Arsenie, firește) spune în acest film că nu o deranjează că va fi considerată nebună. Din contră, o încălzește gândul că alții ca ea vor prinde curaj să declare sus și tare că și ei au văzut deja Lumina. Uneori chiar extratereștri, despre care știa din start și din ce Galaxie provin. Un bărbat a avut o altfel de experiență extra-terestră, a fost la porțile Raiului și a constatat că seamănă izbitor cu cele de la Auschwitz.

Prin prisma acestor mărturisiri incredibile, documentarul s-ar califica drept o comedie, eventual o tragicomedie. Dar filmul este departe de a fi bășcălios. Oamenii care au ales să facă parte din acest documentar de tip road-movie vor să fie auziți. Fiecare a venit cu convingerile și poveștile sale de viață, Arsenie Boca este doar fața divină care-i unește, care-i leagă pe acest drum.

E cu semnul întrebării ce este atât de revoltător în acest film, așa cum presupun revoltații din oficiu, hoarda pro-Arsenie și – de acum – anti-Solomon. Asta dacă nu cumva realitatea, diversitatea și adevărata față a prostiei este revoltătoare pentru unii. Aici e vorba de ignoranță, tot o formă a prostiei.

Fără să judece, fără să dea un verdict (rolul unui documentar autentic, de altfel, nici nu este altceva decât să prezinte o realitate prin toate fațetele sale, cu riscul asumat de a deschide Cutia Pandorei), regizorul recreează doar un pelerinaj cu un grup de oameni fermecați de mirajul lui Arsenie Boca, alături de 2-3 persoane din tabăra opusă, cu o gândire mai analitică, și încearcă să creeze o „terapie de grup”, o masă rotundă, o punere în balanță cât se poate de obiectivă a faptelor și a legendelor care-l înconjoară pe răposatul călugăr exclus din ortodoxie.

Cu bigotismul e mai complicat, în schimb. Credința a fost și rămâne un subiect sensibil. Când pășești pe terenul habotnicilor cu întrebări, îndoieli sau dovezi care contrazic autenticitatea sau rațiunea unor povești, „violezi” o „bulă sfântă”. Stupefacția se rezolvă aici mereu prin verdict: miracol și nimic nu este mai revoltător decât omul care nu se ghidează după sintagma „crede și nu cerceta!”.

Chestia e că această credință în Arsenie Boca trece dincolo de credința religioasă. A devenit un amestec de folclor, supranatural și spiritualism, un simbol al mândriei naționale, un veritabil Iisus de rezervă, dar și un sex-simbol nemărturisit.

Toate acestea, desigur, în limitele stricte ale ortodoxiei, care nu este străină de obiceiul milenar al glorificării sfinților în număr cât mai mare cu putință. Câte un sfânt pentru tot anul, dacă se poate. Arsenie este ultimul exemplu de sfânt ales de popor, iar suspansul creat de BOR de a-l canoniza nu face decât să pună paie pe focul dorinței populare. Oamenii de rând mai mereu au simțit nevoia să facă parte dintr-un grup cu simțiri și dorințe similare, iar satisfacția va fi cu atât mai mare când vor simți că sunt, în sfârșit, ascultați. Ca și cu rugăciunile, care sunt implicite, în acest caz. Fanii lui Arsenie Boca se roagă la Dumnezeu ca el să devină sfânt.

E o bulă comună pentru cei care nu mai au de ales decât să creadă în miracole, decepționați și înstrăinați fiind de sistemul socio-politic lumesc. „În miezul frustrărilor noastre, privirea hipnotică a unui călugăr mort de mai bine de trei decenii ne promite o lume mai bună. O lume dezamăgită, care şi-a pierdut încrederea în orice, aşteaptă de la acest viitor sfânt miracolul unor schimbări care nu s-au mai petrecut. Legenda părintelui Arsenie Boca umple golul lăsat de deziluziile ultimilor 30 de ani. După o viaţă mai degrabă obişnuită pentru timpurile în care a trăit, Arsenie Boca se bucură de o viaţă de apoi ieşită din comun, devenind nu numai o figură salvatoare pentru milioane de oameni sau un brand omniprezent, ci şi o icoană a timpurilor frământate pe care le trăim”, spune Alexandru Solomon.

Există un Arsenie pentru fiecare. Aceasta e miza campaniei de promovare a filmului (cu acel afiș, de exemplu, care te întreabă „Tu ce Arsenie ești azi? Rock Star sau ascet? Icoană sau icon? Arhiereu sau supererou?” etc.) și, deși pare zeflemitor, ori chiar blasfemator în ochii celor care-l văd deja sfânt cu acte în regulă pe Arsenie, realitatea de astăzi îi confirmă tocmai această pluripotență de imagine. Este un cameleon al erei virale, este prima infuzie de succes a creștinismului în social media plaiurilor noastre mioritice, iar din documentar reiese destul de clar că fanii lui Arsenie adunați la un loc de regizor au, fiecare în parte, o imagine diferită despre fostul ieromonah. Imagini distorsionate, în mare parte.

Unii sunt convinși că a avut puteri magice, vindecătoare, paranormale, în ochii unora a avut și veleități de Nostradamus, în timp ce alții aproape că îl văd un filosof, un înțelept ale cărui vorbe de duh și notițe – inclusiv pe teme politice – sunt parcă mai actuale astăzi decât au fost atunci, în secolul trecut, înainte de Comunism.

Captură din film. Foto: CineMagia

Urmăritorii (din termenul de social media „follower”) lui Arsenie îi iartă inclusiv derapajele extra-clericești, în speță, simpatia pentru Mișcarea Legionară, îi găsesc și explicații prin care se contestă radicalitatea acestor gânduri, iar faptul că a fost exclus din Biserică îi conferă și o alură rebelă, o latură umană, o sfântă contradicție: și supraom, și om de-al poporului. Exact ca Iisus. Nu în ultimul rând, poveștile despre dispariția, respectiv anihilarea sa de către Securitate îl ridică și la rangul de martir.

Dar înainte de moartea sa forțat-misterioasă, mai intervine în discuție și cvasi-căderea sa „în păcat”, în perioada în care a fost exclus din preoțime și apare în fotografii, ca un super-dandy, alături de Maica Zamfira, cu care a locuit împreună, potrivit rapoartelor Securității. Spălarea imaginii sale de către fanii săi de azi este și aici contradictorie din perspectiva sfințeniei: și ce dacă? A fost și el om! Ce contează că femeile erau leșinate după el? Normal! Uite ce bărbat bine era, ce ochi frumoși avea!, spun apărătorii lui, mai ales de sex feminin. Că în realitate nu ar fi avut ochi albaștri, așa cum este portretizat astăzi, este așa un detaliu ce se uită în secunda următoare.

Concluzia filmului regizat de Alexandru Solomon, dacă e să aibă o concluzie, ar fi exact asta: nu contează cum a fost în realitate Arsenie Boca, contează cum SE VREA să fie văzut. Oricâte dovezi s-ar aduce pentru demitizarea lui, PĂRERILE și POVEȘTILE au o forță implacabilă, incontestabilă. Nici participanții la pelerinajul propus de regizor nu au plecat altfel decât cum au ajuns în acest documentar, spune Solomon. Pentru ei a fost o simplă experiență, nu un pelerinaj în căutarea adevărului.

Captură din film. Foto: CineMagia

Și, cumva, fostul călugăr a fost conștient de această putere a popularității, a fost, realmente, un influencer al vremii, căci se spune că o parte dintre poveștile duse mai departe din vorbă-n vorbă, inclusiv despre puterile sale supraomenești, provin chiar de la el. Inclusiv campania timpurie de marketing, deoarece se spune că umbla chiar el din casă-n casă și vindea cópii după fotografia sa, creând aluzia că el este Trimisul Domnului în vremurile de răstriște, dacă se roagă insistent și suficient.

Acest nascisism profetic a pus bazele popularității sale și și-a găsit, în timp, fanbase-ul dorit, după chipul și asemănarea sa. Nu e nevoie de prea multe studii în materie de psihologie ca să ne dăm seama că urmăritorii de azi ai lui Arsenie Boca au și ei o doză sănătoasă de nascisism. Este și o dorință de apartenență la un grup sub același brand, dar și o dorință individuală de a se face auzit, de a ieși din cotidian, de a emite păreri despre viață și societate.

În urma cercetărilor, Alexandru Solomon a observat că Arsenie Boca a devenit o figură publică abia după moartea sa, în anii ’90, după ce a apărut un articol despre el într-o revistă cu tiraj național, care l-a scos din sfera regională. Ascensiunea fulminantă în popularitate a venit însă deodată cu apariția social media (e vorba de Facebook, desigur) în România, în anii 2000, și un aport semnificativ a jucat – și joacă în continuare – presa națională în era internetului, inițial tabloidele senzaționaliste, ulterior inclusiv publicațiile, de altfel, mai mult sau mai puțin serioase, care și-au dat seama că subiectul Arsenie Boca aduce audiență de neimaginat.

Industria (cu suveniruri produse inclusiv în China) și brandul mediatic Arsenie Boca nu îi deranjează defel pe fanii înrăiți. Cu atât mai bine, spun ei, să-l promovăm cât mai mult, să devină odată sfânt. Este deja un veritabil misionarism, ca o utopie magică. O frenezie cvasi-religioasă care profită de potențialul spălător pe creier al „mișcării”, pentru că urmăritorii lui Arsenie Boca sunt ferm convinși că astfel vor crea o lume mai bună, mai pură, mai pioasă, mai blândă, așa cum se vede-n ochii lui albaștri din icoane, care mai au și obiceiul angelic de a plânge, adeseori.

Acest efect de turmă de oi bune, care înving Lupul, nu este neapărat ceva specific românesc și depășește inclusiv nivelul de educație al unora, sunt și profesori universitari, doctori printre fanii lui Arsenie. Este un rezultat al societății defectuoase și al necăjirilor personale (care conduc foarte ușor spre calea spirituală), cum observase regizorul Alexandru Solomon. Când viața de zi cu zi e dezolantă, oamenii tind să își îndrepte privirea spre Ceruri și, din nou contradictoriu, în ciuda Poruncii a II-a: „Să nu-ți faci chip cioplit”, spre simboluri.

Iar ce este amuzant, mă rog, ironic, este faptul că „misiunea” întru canonizare a lui Arsenie Boca, amplificată de neîncrederea în autorități și politicienii zilelor noastre, este exploatată tocmai de politicieni, alți politicieni, de sorginte sau inspirație conservatoare și cu înclinație spre extrema dreaptă, cum ar fi Șoșoacă sau AUR. Oarecum, inevitabil. Este rolul națiunii, fie pro- sau anti-Arsenie, să decidă dacă este și periculoasă această direcție politizată, mai ales prin apropierea ideologică de Ultranaționalism și Neolegionarism (Neofascism, cu alte cuvinte).

Rolul documentarului (căci sunt ridicate la fileu și aceste similitudini și semne de neocolit) este doar să informeze și în această privință, să arate și această parte deja cam neortodoxă în care a pătruns – neintenționat – mania Arsenie Boca.

Dincolo însă de amestecul politicului în acest „misionarism”, este îngrijorător și deosebit de grav pentru democrație, pentru libertatea de exprimare în primul rând, amestecul autorităților publice în demersul de a arăta întregul spectru al fenomenului, cum face acest documentar, și nu doar părțile care convin unora.

Ignoranța și prostia se fac simțite în special aici.

Este vorba deocamdată de un caz singular destul de bizar, recentul episod de la Arad, și anume dubla cenzură eșuată a filmului.

Sigur, în cele din urmă, putem spune că a devenit un caz de râsu’ plânsu’ (ca să revenim și la amuzamentul inițial al acestui articol), deoarece nu s-a reușit decât să i se facă o reclamă și mai bună filmului, dincolo de indignările și jignirile scontate în campania de marketing.

Este amuzant și faptul că unul dintre sloganele promoționale ale documentarului este „Rock Star sau ascet?”, iar la Arad, proiecția a ajuns tocmai într-o rockotecă, terasa de la ștrand a clubului Flex devenind miercuri seara un promotor mai puternic al culturii (înainte de proiecție găzduind și un vernisaj de artă plastică) decât cele două instituții publice de cultură, Cinema Arta și Biblioteca.