Un arădean din Germania, cu care mă aflu în contact virtual zilnic, comentează la un articol despre Rudolf Wittmann, apărut nu de mult pe Special Arad. E un comentariu care îți atrage atenția.

Nu laudă, nu bagă strâmbe, ci face o observație care te pune pe gânduri. Ideea, altfel e simplă: dacă Aradul e vestit prin cei 13 generali executați aici pentru că au luptat pentru libertate, Rudolf Wittmann poate fi considerat cel de la 14-lea.

Cu câteva clarificări, această asociere nu mai pare atât de trasă de coadă ca la prima vedere.

Cei treisprezece generali nu erau cu toții generali, dar erau militari de carieră. Mulți înaintați în grad la repezeală în timpul revoluției din 1848-49. Dar cel mai important este că majoritatea nici nu erau unguri, chiar dacă luptau în armata revoluționară maghiară împotriva austriecilor habsburgici. Din cei treisprezece cinci erau germani, unul croat, unul sârb, iar doi aveau origine armenească, unul dintre aceștia poate chiar românească. Dar, cu toții, indiferent de etnie, luptau pentru libertate.

Rudolf Wittmann, așa cum îi arată și numele, are în mod evident rădăcini germane, chiar dacă el se considera ungur din România. Era militar de carieră, vorbea nenumărate limbi – ucrainenii au fost mirați de cât de repede a învățat limba lor -, a plecat din Legiunea Străină fiindcă, se pare, considera că lupta pentru libertate este mai importantă decât disciplina militară în sine.

Dacă stăm și ne gândim de ce este jertfa sa atât de ocultată în orașul său natal, de aici trebuie să pornim.

De aici trebuie să pornim și atunci când ne dăm cu părerea despre semnificația gestului său de a se alătura trupelor ucrainene care se opun invaziei rusești. Ca să înțelegem, în cele din urmă, că Rudolf Wittmann nu s-a comportat ca un mercenar, ci ca un militar – aidoma generalilor executați la Arad – care își pune priceperea în slujba unei cauze în care el crede. Și în ambele cazuri este vorba despre libertate.

Ei, în această situație, modul în care orașul lui Rudolf Witmmann a reacționat la sacrificiul acestuia din Ucraina este chiar lamentabil. Comunitatea maghiară din Arad n-a scos o vorbă. La liceul pe care l-a terminat, chiar în zilele în care a venit vestea morții sale, a avut loc o întâlnire cu câțiva absolvenți cu care școala, pe bună dreptate, se mândrește, fie că e vorba de artiști sau oameni de știință. Despre Rudolf Wittmann nu s-a spus un cuvânt, nici măcar ceva de condoleanțe pentru familia sa aflată în doliu. Nici în presă, dar nici pe site-urile de socializare, asta ca să nu mai vorbim de diferitele site-uri de organizații maghiare din Arad, în frunte cu liceul al cărui absolvent a fost.

Reacția aceasta, din păcate, este relativ ușor explicabilă. O bună parte a maghiarilor din România, în frunte cu instituțiile lor de natură politică, se află de o bună vreme sub influența regimului orbanist din Ungaria, despre care se știe, nu-i așa, că face un joc lamentabil între Uniunea Europeană și Rusia lui Vladimir Putin. Nu dă bine așadar să elogiezi, chiar și pentru sacrificiul suprem, pe cineva care a luptat împotriva acestei Rusii.

Mult mai greu de înțeles este „reținerea” instituțiilor care, în mod normal, nu au această problemă. Orașul, județul românesc, prin instituțiile lor administrative, au tăcut mâlc și ele. La înmormântarea arădeanului căzut eroic în Ucraina, nu a fost prezentă nicio oficialitate locală. Nici de partid, nici de stat. Nici măcar pentru salutarea diplomaților, e drept, de rang mai scăzut, ucraineni, veniți la înmormântare. Am remarcat doar un singur gest normal: condoleanțele exprimate pe FB de organizația arădeană a USR.

Toate astea în situația în care în zilele care au înconjurat ziua înmormântării arădene a lui Rudolf Wittman – sâmbăta care a trecut – toate oficiile și oficialitățile arădene asta au făcut: au reprezentat orașul și arădenii la diferite evenimente. La inaugurarea unui centru comercial, înainte de toate, la sfințirea unei renovări bisericești și la altele despre care nu are rost nici măcar să ne pierdem în cuvinte.

Încercând o explicație, nu ajungem prea departe. Dincolo de relațiile foarte bune pe care le are primarul nostru cu ce de al doilea om și primul vânător al regimului Orban, ne mai rămâne doar lipsa totală de dimensiune politică a lumii politice de la Arad. Preocupați cu imaginea de sine, înglodați în gesturi de suprafață pentru alegătorul la grămadă, ai noștri, precum bradul, nu se riscă. Nu își asumă sarcini sau gesturi care i-ar obliga, care i-ar scoate din lumea bancurilor de pe FB și i-ar introduce în cea a politicienilor adevărați.
În fond, cum am spus, nu trebuie să mergem prea departe ca să vedem adevărata față a lucrurilor: un oraș expropriat de o gașcă politică, în care totul este subordonat intereselor lor de grup, orașul, cu interesele sale, pierzându-se între cuvintele spuse pompos sau nervos, dar degeaba.

Așa că ne rămâne un singur lucru, nouă, celor care nu suntem prinși în acest carusel al imposturii calificate: să ne luăm rămas bun de la arădeanul nostru, plecat eroic în lupta sa pentru libertate, unul dintre puținii arădeni adevărați și cu care chiar ne putem mândri în această lume a valorilor cu susul în jos.

Facem acest lucru printr-o melodie a unei formații preferate de adolescenții de o vârstă cu Rudi și de el însuși.
O melodie de rămas bun a formației din Ungaria, Tankcspada: „Nu mai sunt cuvinte…”!

Citește și:

• 25 de luptători ucraineni la înmormântarea unui erou. Comandantul lui Rudolf: „E primul şi singurul străin care a fost acceptat în Forţele speciale ucrainene” · Special Arad

• O patrie în care au loc doar eroii. Refugiaţii ucraineni din Arad, omagiu pentru arădeanul Rudolf Wittmann · Special Arad