O înmormântare printre eroi. Printre români, maghiari, ucraineni, luptători, dar mai ales printre eroi. Aşa mi-am petrecut trei ore din sâmbăta ce tocmai s-a scurs: la înmormântarea unui erou. Rudolf Wittmann a fost condus pe ultimul său drum de către familie, iubita sa din Ucraina, vecini, prieteni din copilărie, prieteni din tinerețe, ucraineni refugiați la Arad din vina războiului și 25 de camarazi alături de care Rudi a luptat în Ucraina, până la moartea sa.

Au venit de câteva zile în România, la Arad. Au venit într-un microbuz galben, lângă trupul neînsuflețit al prietenului lor, pentru a spune câteva vorbe bune familiei lui Rudolf, pentru a-l conduce pe ultimul drum pământesc pe Rudi.

Cei 25 de camarazi din Forțele speciale ucrainene au stat, de-a lungul slujbei de înmormântare, în spatele lui Toni Wittmann, tatăl tânărului de 27 de ani, mort pe front în Ucraina. Câţiva dintre ei au dus sicriul și l-au depus în groapa în care își va dormi somnul de veci Rudolf Wittmann, au înfipt steagurile lor de războinici în pământul pus peste sicriu.

Şi au rămas, în cimitirul din cartierul Gai, din Arad, până când mai toată lumea a plecat spre casă, privind în gol şi aşteptând parcă un semn divin, înainte de a se întoarce înapoi spre casă, adică la război, în același microbuz galben cu care l-au însoțit pe ultimul drum, cel spre casă, pe Rudi, colegul lor de arme.

Nu au acceptat să fie filmaţi sau fotografiaţi, au precizat faptul că sunt militari activi şi că e posibil ca imaginile cu ei să le pună viaţa în primejdie, aşa cum se tem, chiar şi de aici din Arad, refugiaţii ucraineni atunci când vorbesc despre bărbaţii de acasă, despre Rusia şi răul pe care îl face Ucrainei.

(Rudolf Wittmann a fost condus pe ultimul drum ca un erou de către familie, prieteni, luptători)

Cu sfială, aproape ruşinaţi, dând mâna cu eroii

La cimitir, la finalul slujbei de înmormântare, la care am luat parte de la distanţă, camarazii arădeanului au decis să se aşeze (şi să aştepte ca locul să se golească) chiar alături de mine şi, în cele din urmă, comandantul lui Rudolf Wittmann a acceptat să stăm de vorbă pentru câteva minute.

Şapte minute și 20 de secunde, mai exact, am vorbit despre un erou, despre un om care le-a schimbat viaţa, raportările, convingerile, despre un arădean care a stabilit o premieră în Ucraina. Au decis că e imposibil să lipsească de la această înmormântare şi le-a fost greu să nu plângă, oricât de curajoşi şi de căliţi ar fi.

Dar înainte, în cele 20 de minute petrecute înconjurată de războinicii Ucrainei, am putut vedea cum unii dintre arădenii prezenți la înmormântare treceau pe lângă ei fără a avea curajul să-i privească în ochi, dar înclinându-şi capul în semn de recunoştinţă, apreciere.

O doamnă s-a oprit în dreptul a trei dintre colegii de arme a lui Rudolf şi le-a spus în româneşte: „mergeţi mai departe, cu Dumnezeu”, un domn a venit să le strângă mâna tuturor colegilor lui Rudi, în timp ce un alt arădean, mai sfios, le-a spus doar atât: „Curaj”.

Ceilalţi, cei peste 200 de arădeni prezenţi la înmormântarea lui Rudolf, păziţi parcă de departe de o maşină a Ministerului Afacerilor Interne, le aruncau priviri admirative. „Nu pot să îi înţeleg: de cât curaj sau nebunie ai nevoie să mergi pe front, în linia întâi?”, i-a spus un tânăr prietenei cu care venise la înmormântare.

Curaj, mândrie, determinare, asta am văzut și eu în ochii lor, asta am simțit și eu în momentele petrecute în preajma ucrainenilor veniți la înmormântare, direct de la război.

De vorbă cu reprezentantul eroilor, după înmormântare

Au acceptat să-mi spună câteva cuvinte despre prietenul lor Rudolf Wittmann și câteva cuvinte despre cum văd ei războiul comandantul lui Rudi și prietena sa Ivanna. Dar au vorbit cu mine doar după ce au fost asigurați că sunt un om de încredere, un prieten al țării lor. „Trebuie să fii mereu atent, în aceste vremuri, cu cine vorbești, e multă dezinformare la mijloc, e multă propagandă rusească, nu trebuie să o alimentăm și noi, din greșeală sau neatenție”, ne-a spus unul dintre eroi, trecând cu ochii în lacrimi pe lângă noi.

(Doi dintre cei 25 de luptători ucraineni, prezenţi la înmormântarea lui Rudi)

„Nu m-am gândit serios că va veni, pentru că nu era războiul lui”

În numele camarazilor veniți la Arad ne-a vorbit superiorul lui Rudolf, care îl cunoscuse pe arădean în 2017, în Franța. „L-am cunoscut pe Rudi în 2017 în Franța, în Legiunea Străină, când făceam o poză de grup, de Crăciun. Așa l-am cunoscut. Era foarte tânăr, dar foarte matur deja. Îl știu de atunci, dar eram în plutoane diferite, chiar dacă în aceeași brigadă. Am fost 150 de colegi acolo, eram prieten cu el, dar nu prieten apropiat.

Am fost însă în multe misiuni împreună în Franţa, Africa, în sudul Noii Caledonii, în 2021 ultima dată. După, când a început războiul în Ucraina, eu am plecat acolo primul. A venit apoi și el, în august 2022. Nu l-am sunat (să vină- n.r.), nu am vorbit înainte de războiul din Ucraina.

Îmi scria câteodată și mă întreba cum e situația pe front, în prima linie, și a început să îmi explice că vrea să ni se alăture, să vină să facă parte din echipa noastră, să ne ajute. Dar nu m-am gândit serios că va veni pentru că nu era războiul lui, nu era ţara lui. Dar a venit la scurt timp după ce şi-a terminat contractul.

Când a venit să ni se alăture nouă, nu putea fi oficial în echipa noastră, în brigada noastră, ci a venit ca voluntar pe câmpul de luptă, diferenţa fiind între să ai sau să nu ai contract. În mod normal, nu este permis să te alături pe front până nu ai semnat oficial contractul şi devii un membru al echipei. Până atunci nu poţi lupta. Civilii nu pot fi pe front, să lupte pe front. El nu era oficial cu noi, dar ni s-a alăturat nouă pentru că mi-am asumat eu această responsabilitate.

După rotația noastră, ne-am mutat în centrul Ucrainei și mi-a spus atunci că vrea să semneze contractul, că vrea să lupte oficial cu noi în prima linie, împotriva rușilor. Nu i-au plăcut nedreptăţile războiului, a simţit că e și responsabilitatea lui personală să lupte împotriva acestui război.

Ştiu că, în ceea ce îl privește, nu a venit să lupte aici pentru război, pentru că era un luptător profesionist, ci pentru că îi păsa de oameni, de nedreptățile la care sunt supuși și dorea să se alăture luptei noastre. Știa că este profesionist și a vrut să ne ofere nouă experiența lui acumulată în Legiunea Străină. A început să învețe limba ucraineană. Și a învățat-o foarte rapid, era foarte rapid, mai ales ţinând cont că limba noastră nu seamănă cu a voastră.

Era a cincea sau a șasea limbă pe care o știa. Ne-a ajutat cu fiecare armă tactică, le arăta la băieți cum să le folosească și, în același timp, încerca să predea tot ce știa el, ce a acumulat, să transmită mai departe, să împartă cu ceilalți cele acumulate”.

(Steagul Ucrainei şi steagurile cu care au venit colegii de arme a lui Rudi, la Arad)

„E foarte rar să vezi aşa ceva: oameni care îşi doresc să rămână în Ucraina”

Comandantul mi-a mai spus şi faptul că Rudolf dorea să rămână în Ucraina: “Mi-a mărturisit că după război vrea să rămână în Ucraina şi să meargă pe drumul carierei militare, ca ofiţer. Nu ştiu de ce dorea acest lucru. Era o dorinţă care, pentru noi, era stranie, pentru că e foarte rar să vezi aşa ceva: oameni (străini – n-r.), care îşi doresc să rămână în Ucraina, să trăiască aici. Iubea Ucraina, iubea o fată din Ucraina, iubea natura de aici, tot ce vedea, mâncarea”.

Rudolf, o excepţie: primul străin din Forţele speciale ucrainene

„După ce s-a înrolat în Forţele speciale ucrainene, a devenit primul străin din istoria Forţelor speciale ucrainene, primul străin care a fost admis aici. E foarte important şi pentru noi că a stabilit un precedent: e primul şi singurul, până acum, străin oficial acceptat la noi, în Forţele speciale ucrainene.

În mod obişnuit nu este acceptat nimeni de dinafara Ucraina în această echipă, dar au făcut o excepţie pentru Rudolf, aşa că el e într-o situaţia unică, aparte. Dacă eşti străin trebuie să lupţi în alte forţe speciale, nu poţi lupta în Forţele speciale ucrainene, dar Rudolf a fost acceptat oficial aici. Colonelul şi toţi oficialii și colegii i-au purtat şi îi poartă un respect deosebit lui Rudolf”, a detaliat situaţia specială a lui Rudolf, superiorul său.

Două ore pentru decizia de a merge la război

Dar cum se vede războiul în ochii celor care-l trăiesc în prima linie, printre bombe şi cadavre? „Războiul e pentru mine nedreptate. Am fost în Franţa cu Rudolf când a început războiul în Ucraina și am venit aici la două zile după. Eu nu mi-am dorit să stau în Ucraina, am vrut să-mi continui serviciul, să merg mai departe cu viața mea în Europa, dar m-am întors pentru mama mea, din cauza familiei, care a rămas în Ucraina.

Am simțit că trebuie să ajut, așa cum a simțit Rudolf. Am simțit că trebuie să fac ceva pentru că e război pe pământul meu, în țara mea, chiar dacă nu aș fi vrut să stau aici. Dar am ştiut că pot să-i ajut pe băieți dacă stau. M-am gândit două ore înainte să vin și am ales să vin”.

Un zâmbet de la câțiva eroi

Singura dată când i-am văzut pe colegii lui Rudolf zâmbind a fost când au auzit că ei luptă și pentru noi, pentru țara nostră, pentru Europa. Mi-au spus că nu sunt singurii care luptă, că pentru ei eroul e Rudolf și băieţii, mulţi alţi bărbați, cum ar spune vecinul lui Rudi (a cărui foarte scurtă poveste despre tânăr o puteţi citi mai jos), care luptă pentru țara lor, deci și pentru mine și pentru Europa, cei care au venit în Ucraina din Brazilia, USA, Canada, Finlanda.

(Buchet de flori în galben şi albastru pe sicriul tânărului arădean mort în război)

Lacrimi, rugăciuni și poezii, pe trei voci

La înmormântarea lui Rudolf Wittmann, românul care a decedat pe front în Ucraina, s-a plâns pe multe voci şi în multe limbi. În fapt, slujba de înmormântare a fost ținută atât în maghiară, cât și în română, iar cuvintele de adio s-au spus în trei limbi, maghiară, română și ucraineană.

Comandantul echipei de luptători din Forțele speciale ucrainene venită la Arad a citit la final două povești-poezii, una scrisă de ceva vreme de un ucrainean, cealaltă scrisă chiar de el în zilele acestea pline de durere și de acceptare. Iar, la auzul limbii lor dragi, refugiații de război din Arad au plâns în hohote.

Reprezentantul militar al Ambasadei Ucrainei în România a fost și el prezent la înmormântarea lui Rudolf, tânărul născut la Arad și mort pe 22 octombrie, la 27 de ani, pe frontul din țara vecină.
Acesta a adus un ultim omagiu lui Rudolf și a înmânat o scrisoare de mulțumire familiei. Nu am văzut la înmormântare niciun oficial local, însă.

Pe sicriul închis, care îl adăpostea pe Rudolf, ucrainenii au pus un imens buchet de flori galben-albastre. Câteva steaguri ucrainene au fluturat, alături de steagurile de luptă ale camarazilor lui Rudolf, în vântul care a suflat puternic la ora înmormântării.

Frigul s-a lăsat parcă peste cimitirul din cartierul Gai în intervalul orar în care a avut loc ceremonia. Soarele a ieșit imediat după și i-a încălzit un pic pe cei rămaşi în cimitir, lăsând pe câțiva dintre aceștia să catalogheze schimbarea bruscă de vreme drept un semn divin.

(Condus pe ultimul drum de despre 200 de oameni)

Ivanna se întoarce acasă, la război

Participanții la înmormântare s-au desprins cu greu de locul în care Rudolf a fost îngropat, mult după ce pământul a căzut peste sicriu, odată cu garoafele roșii aduse de prietenii de arme. 20 de minute de tăcere și încremenire în timp au urmat înmormântării, minute după care lângă locul de veci a lui Rudolf a rămas doar Ivanna, iubita lui Rudolf.

Ivanna a acceptat şi ea să vorbească cu mine și mi-a povestit că nu va rămâne în România, deși zilele acestea a stat acasă la familia lui Rudolf, a dormit în camera acestuia, iar locul îi amintește de iubitul său, erou al Ucrainei.

Dar, „trebuie să mă întorc în Ucraina pentru că am o fețită de trei ani şi i-am promis lui Rudi că mă voi întoarce, că voi lupta pentru Ucraina”. „Dar nu ţi-e frică pentru viaţa fetiţei tale, pentru viaţa ta?”, am întrebat-o. „E ţara mea. Sunt voluntară şi lucrez şi în zona politică şi ştiu că pot să îmi schimb ţara din interior.

Am vorbit de multe ori cu Rudi despre ţara mea, pentru că el dorea să lupte pentru noi şi atunci şi eu pot lupta şi să schimb ţara mea de dinăuntru. Eu trebuie să-mi fac munca mea. Rudi a murit pentru ţara mea şi dacă părăsesc Ucraina…, nu ştiu cum să îţi spun: dar e clar nu pot decât să stau aici şi să lupt pentru mine, pentru el, pentru ţara mea, pentru fiica mea”.

„Noi suntem obișnuiți cu războiul”

Aici pentru Ivanna e la război, printre bombe, printre dezastre, printre morți și răniți, în frig. „Noi suntem obişnuiţi cu războiul, pentru că e războiul nostru. (Dar cum poţi fi obişnuit cu un război, oricare ar fi el, mi se pare imposibil, i-am spus). Noi suntem obişnuiţi cu războiul, e războiul nostru. Suntem obişnuiţi cu el, asta e”, mi-a mai spus Ivanna, care a părăsit mai apoi cimitirul, cot la cot cu camarazii lui Rudolf.

(Mormântul arădeanului Rudolf Wittmann, răpus în războiul din Ucraina)

Rudolf, calm, liniștit, „dar și bărbat, bărbat!”

Doi vecini din Arad a lui Rudolf Wittmann au acceptat şi ei să stea de vorbă cu mass-media. Unul dintre ei l-a descris pe Rudi drept „un băiat cuminte, săritor, căruia i-a plăcut milităria, i-a plăcut meseria asta în Armată, deși nu era milităros”.

Celălalt vecin i-a schițat astfel portretul lui Rudolf: „un băiat foarte bun, liniștit, calm, dar și bărbat, BĂRBAT!”.

De ce crede vecinul lui Rudolf că tânărul a decis să lupte în Ucraina, în războiul altora? „E chemarea, să știți. Te cheamă Domnul. Și necazul te cheamă, nu doar banii și altele. Trebuie să credem și în așa ceva. Și necazul te cheamă”.

Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Înțelege ca să ajuți. Perspectiva refugiaților ucraineni în media” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.

Citește și:

Ultimul drum al lui Rudolf Wittmann, eroul arădean mort pe frontul din Ucraina

O patrie în care au loc doar eroii. Refugiaţii ucraineni din Arad, omagiu pentru arădeanul Rudolf Wittmann

Rudolf Wittman, arădeanul de 27 de ani devenit erou al Ucrainei și al luptei pentru libertate… „Am crezut că astfel de vikingi nu mor”