sâmbãtã, 13 iulie, 2024

Special Arad Logo

    Enola Day – Aradul meu între UTA și contele Bobby, spaima vestului sălbatic

    de Lajos Notaros | 24 august 2023, 7:30 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    4

    Am citit acum câteva zile o postare a unui amic despre Aradul său. A fost una dintre puținele postări de pe FB care meritau citite până la capăt. Ideea nu mi-a venit atunci, în fond am mai scris despre orașul în care trăiesc – cu câțiva ani de întreruperi – de peste cincizeci de ani, nu pot însă să nu amintesc de postarea lui Alecu Chiriță despre Aradul așa cum îl vede și simte el. Și uite, așa, se mai întâmplă și lucruri plăcute pe FB.

    Plecarea din satul natal, din ultima localitate din județul Arad spre Oradea, s-a produs fără voia mea, a fost o dramă în familie care a precipitat această plecare. Aradul nu a fost alegerea părinților mei, ci a bunicii mele după mamă. Personalitate puternică, a reușit să îl convingă pe ginere să nu plece unde dorea el, la Oradea, ci la Arad, acolo unde ea venea din Pădureni (Chișineu-Criș), din toamnă până-n primăvară, săptămânal, la piața cu zarzavaturi.

    Nu-i de mirare că prima realitatea arădeană care mi-a rămas adânc întipărită în memoria afectivă a fost piața. De fapt, piețele, fiindcă bunica le alterna pe cele două, în funcție de interesul de moment. Cea mare și cea mică, așa cum erau cunoscute pe atunci de toți arădenii. La început, am stat vreo cinci ani în Sânleani, pe vremea aceea încă predominant șvăbească, iar după ce am intrat la liceu luam autobuzul 13 de la Podgoria spre Sânleani. Nu degeaba i se spunea și i se mai spune Podgoria, din moment ce acolo era Gara Electrică, iar „muscamorul”, așa cum îi zicea proful de română, pornea de acolo spre podgorie.

    gara electrica podgoria sageata verde

    Tot acolo, așteptând autobuzul, tata mă invita la doi mici și un suc după meciurile UTA-ei. El nu lipsea de la niciun meci, în fond a trebuit să plece din satul natal fiindcă, lucrând la CEC, mai băga ceva bani și la clubul Progresul din localitate. Pe vremea aceea a fost ceva ieșit din comun ca o echipă sătească să câștige campionatul județean și să joace pentru divizia a treia. Mersul la UTA era o adevărată ceremonie, iar micii și sucul pentru mine și berea pentru el reprezentau încheierea festivă a etapei. Asta e, nu am ce face, pe atunci eram cea mai tare echipă din țară și nu am luat mai multe campionate doar două strict din rațiuni politice. Nu se făcea să umilești atâția ani capitala.

    Cu toate acestea cel mai mult îmi plăcea când ne duceam cu tata la film. Nu am fost de prea multe ori, după intrarea la liceu am devenit independent din acest punct de vedere, însă primul film văzut la Arad mi-a rămas adânc întipărit în memorie. Se numea Contele Bobby, spaima Vestului Sălbatic. Un film cum numai nemții puteau să facă, în revenire după rușinea celui de Al Doilea Război Mondial. L-am văzut la Mureșul – Dacia încă nu exista –, impresionat profund de sala uriașă, decorată până și pe plafon.

    Poate am avut și noroc, am cunoscut Aradul din ce în ce mai profund în anii de maximă deschidere a socialismului românesc, cei dintre 1965-73. Era perioada în care Ceaușescu, proaspăt uns prim-secretar, a trecut la eliminarea concurenței prin liberalizarea nemaivăzută a vieții în comunism. În cinematografe au apărut filmele americane, era și Pepsi, magazinele pline cu tot ce-ți puteai dori, la TV se dădeau lucruri inimaginabile înainte, se părea, cel puțin pentru câțiva ani, că mergem spre cea mai bună lume dintre cele posibile.

    podul de pontoane spre strandul neptun arad peste raul mures

    Aradul, în această perioadă, era unul dintre cele mai cosmopolite orașe din țară. Dincolo de faptul că pe Corso se vorbea, pe lângă română, curent, maghiara și germana, nu era nimic excepțional să auzi oameni vorbindu-se în italiană, franceză sau engleză. Mai ales italiană, Aradul devenind pe nesimțite centrul turismului sexual pentru italieni. Dar nu numai, desigur. Iar toate astea însemnau, printre multe altele, că aveai acces și la produse occidentale care nu erau prin magazinele socialiste, înainte de toate blugi și adidași. Sunt aproape convins că atât termenul de „adidas” în loc de pantofi sport și cel de „bișnițar”, în loc de speculant, s-au născut la Arad, chiar dacă bucureștenii nu vor recunoaște asta niciodată.

    Citește și: Enola Day – Nimicul care ne omoară

    Ca rezultat, eu în Arad nu m-am simțit niciodată străin. Nu am avut probleme pentru că aș fi ungur sau pentru că vorbeam o altă limbă cu cineva decât cei din jur. Dimpotrivă, în liceu, colegii care nu știau ungurește, mă rugau să mai traduc din ce zice Omega sau LGT, fiindcă ascultând muzica lor, nu era atât de simplu ca la Beatles sau Led Zeppelin. Era de la sine înțeles că dacă umbli în blugi și adidași și asculți muzică „străină”, știi și atâta engleză să te descurci cu textele lor.

    piata mihai viteazul legume

    Iar acum, ajuns la o vârstă, dar fără să am nostalgii vetuste și fixații de om bătrân, exact asta îmi lipsește din Aradul meu. Dorința de a merge înainte cu fața spre occident, interesul pentru lucruri deosebite și bine făcute, bunăvoința față de celălalt, cel care nu are cum să fie ca tine, interesul pentru afaceri și cultură și lipsa de interes pentru cei care se cred politicieni și se dau mare pe chestia asta.

    Și da, piețele, nu de alta, dar fără piețe Aradul este ca Parisul fără Turnul Eiffel…

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Cred că va trebui să ne obișnuim și cu prăbușirea unor clădiri din jurul Pieței Catedralei care nu mai este piață. Atelajele care lucrează simultan fac să stai cu frica în sân, când vezi cum toate îți dansează pe rafturi mult mai abitir decât la cutremurul de 5,2. În loc de case de patrimoniu, aici vor fi blocuri ca în Coreea de Nord. Iar locatarii vor aplauda ca în acea țară.

      +24 voturi
      +1
      -1
    2. Acela pare un Arad idilic și datorită tinereții d-voastră. Și probabil chiar era, un oraș romantic axat pe simplitatea vieții.
      Pare ca de atunci oamenii în general și romanii în particular sau sălbăticit goana nebună după avuția materială șterge umanitatea din om.
      Și cu fiecare zi ce trece pare că sadismul e o caracteristică definitorie a o bună parte din români,spuneau la știri ca la nivel de țară sunt minim 10 cazuri zilnic de schingiuri de animale nu mai spun de azilele și spitalele groazei.
      Până la urmă totul pleacă de la prăbușirea educației ca sistem formator al conștiinței populației.
      Am vrut o țară ca afara dar ușor ușor ne renegam părțile bune care au contribuit la supraviețuirea acestui neam și acestei limbi.

      +20 voturi
      +1
      -1
    3. Aradul in acea perioada nu era idilic datorita tineretii autorului…fiind cam de aceeasi varsta nutresc regrete similare…
      Speram ca dupa ‘89 sa refacem farmecul cosmopolit al orasului dar de foarte mult timp o spun cu mult patos…ceea ce n-au finalizat comunistii in Arad au desavarsit emanatii post-revolutionari…
      Aveau farmec pietele dar in ultimii zeci de ani ocoleam piata mare…foarte putini producatori autentici, intermediari majoritatea, mizerie…parca eram transbordata intr-un cadru cu Hucklberry Finn…
      Da, piata asa cum era trebuia dezafectata…temporar si refacuta ca piata doar pe partea stanga – cum vii dinspre Metianu – iar in cladirea numita “piata” unde s-au scurs milioane cu iz dubios trebuia sa fie amenajata parcare cu cel putin doua nivele subterane si cateva la etaj – atunci si investitia ar fi fost justificabila si evident o solutie pentru cei care vor frecventa piata, o piata frumos amenajata in care sa regasesti bucuria roadelor proaspat culese.
      A propos de idilicul de odinioara…aveam rude in Seleus si o matusa venea cu ardei, varza si diverse alte produse in piata…avea intotdeauna sort si basma alba, apretate…
      Cu un efort considerabil dar realizabil s-ar putea revigora strada Metianu si Corso-ul mutand magazinele din Mall in zona…
      Trebuie facute schimbari majore in institutiile publice aradene si nu numai – competenta, respect, lege, ordine.
      Foarte interesanta lucrarea lui Ciprian Muresan “ I’m protesting against myself” din 2011…inca si mai actual.

      +8 voturi
      +1
      -1
    4. Am ajuns dintr-o intamplare in Arad, in ’96. O pura intamplare. Dar am fost vrajit de bunatatea oamenilor,de frumusetea orasului,si am ramas. Ulterior m-am casatorit,mi-am intemeiat o familie. Poate ca găsisem o fărâmă din acel idilic despre care scrie autorul articolului, ceea ce mai ramasese. Poate acel idilic era doar in mintea mea,îmbătată de frenezia tinereții. De mai bine de 15 ani sunt însa plecat din tara, cu tot cu familie. Tânjesc în fiecare zi dupa Arad,visez la clipa in care ma intorc. Sper sa reuşesc într-o buna zi. E un oraş bun ,sa ştiți. Cu toate neajunsurile,câteodata. Nu l-aş da pe nici un altul. Ceea ce l-a facut special pentru mine au fost oamenii. Va multumesc din tot sufletul,tuturor celor din inima mea,că m-ați primit,m-ați acceptat şi poate,m-ați iubit. Un diagnostic medical mă țintuieşte acum departe de Arad si de Romania, poate pentru lung timp. Poate prea lung. Vă iubesc si va doresc sanatate si fericire.

      +16 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    4 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.