„Toată lumea era în transă!”. Cristina Gheorghe, despre povestea arădenilor care s-au întrecut cu lumea întreagă

    de Raluca Medeleanu | 29 august 2019, 11:25 AM | Interviuri | Sport | Topic special

    2

    Aradul a fost pus pe harta ciclismului de anduranță la prestigiosul Campionat Mondial Paris – Brest – Paris, de către 16 superbicicliști arădeni care au pedalat 1200 de km, având un termen limită de 90 de ore! Alecu Adrian-Romulus, Beno Alex, Borcea Cristian-Eusebiu, Druţău Răzvan, Fărcaş Marius-Cristian, Gal Gabriel, Iernye Daniel, Mocuţa Raul, Orban Marius-Carol, Orbulov Petru, Păun Felix, Petreuş Adrian, Racz Zoltan-Dezso, Socaci Marius, Tamba Ovidiu-Daniel, Ţincu Gheorghe-Ilie au demonstrat ce înseamnă să ai atât anduranță cât și, mai ales, adevărată ambiție, iar visul lor a fost ajutat să devină realitate prin implicarea unui alt superom. Numele ei e Cristina Gheorghe, iar unii dintre dumneavoastră o știți și de la Radio Arad. În timpul ei liber însă e în fruntea proiectului Randorom Arad, prin care a reușit, încercând să facă tot posibilul, la „foc automat” și într-un timp record, să îi ajute pe cei menționați mai sus să ajungă acolo. Cristina s-a întors de la Paris sâmbătă, 24 august, împreună cu echipa de cicliști, iar noi – după ce am lăsat-o să se odihnească puțin – am luat-o cu asalt să ne povestească despre întreaga experiență de la marele eveniment din Franța.

    – Spune-ne pe scurt despre Campionatul Mondial de Cilcism de Anduranţă Paris – Brest – Paris.

    – Competiția datează din 1891, inițial se organiza o dată la 10 ani, dar odată ce bicicletele au devenit mai performante a început să se organizeze din 4 în 4 ani. Înseamnă, mai exact, 1200 kilometri, cu aproape 12.000 de metri elevație cumulată (adică un traseu plin de urcușuri și coborâșuri). Într-adevăr, atunci când te tot gândești că tot urci, cobori, urci, cobori, la un moment dat te gândești că același lucru pe care îl urci îl vei și coborî, dar nu e chiar așa, pentru că acolo coborârile sunt cumva plate în mod fals, drept urmare încontinuu tot urci.

    – Cum s-a închegat echipa care a mers de la Arad?

    – Noi am desfășurat brevetele locale și când am preluat eu proiectul Randorom Arad, anul trecut, de la fostul reprezentant național, primul lucru la care m-am gândit a fost chiar chestia asta, campionatul acesta mondial de ciclism de anduranță. Atunci mi-am spus „mă, ce fain ar fi să avem o echipă care să meargă acolo și să ne reprezinte județul!”. Majoritatea erau mai sceptici, ziceau că „da, ar fi fain, dar e multă muncă, o să te aștepte multă nebunie!”. Acum, știi cum e? De fiecare dată când te bagi în ceva, cu capul înainte, fără să știi exact ce te așteaptă, e clar că o să te lovești de tot felul de piedici. Nu am avut foarte mari așteptări, să zic că, vai, o să reușesc un procent de 50% din ce mi-am propus. Dar, într-un final, am avut plăcuta surpriză să realizăm undeva chiar la 80%, din punctul meu de vedere, nu știu din punctul altora de vedere…

    – Povestește-ne despre experiența în sine. Știu că dintre cei 16 cicliști, unul a mai participat la competiție.

    – Da, Marius Socaci a mai participat pe cont propriu în 2015. Pur și simplu și-a făcut bagajele, s-a luat și s-a dus acolo. Îl urmăream în timp real atunci pe tracking live-ul organizatorilor ca să văd ce se întâmplă cu el. Chiar de acolo a pornit ideea, pentru că vorbisem cu Marius să vedem dacă putem face o echipă pe care să o trimitem acolo. După ce s-au încheiat toate brevetele de anul trecut, am zis să-i vedem pe cei care au făcut 1000 km aici, iar când se deschid preînscrierile anul acesta, în ianuarie, să vedem care vrea să meargă, că tu puteai să te preînscrii, dar erai condiționat să faci brevetele și anul acesta. Trebuia să le faci pe toate,  mai puțin cel de 1000, dar brevetul acela îți deschidea oarecum portița spre Paris-Brest-Paris și îți asigura locul, pentru că era nebunie deja. Undeva la 2 noaptea, după ce s-au deschis preînscrierile, deja o mie și ceva de locuri erau ocupate. Deci îți dai seama ce nebunie a fost! Asta la preînscrierile de 1000, că la cele de 300 nici nu au mai fost locuri.

    – Câți participanți din întreaga lume au fost până la urmă la competiție?

    – Din câte am înțeles au fost preînscriși aproape 7000 de participanți, dar la start s-au prezentat 6688 din aproape 70 de țări.

    – Din toți aceștia, cei 16 cicliști de la Arad cum s-au descurcat?

    – Trebuie menționat că tura asta mondială nu e un concurs. Asta e și premisa pe care desfășurăm brevetele Randorom. La fiecare ședință tehnică, urlu (și aici o credem, pentru că o cunoaștem, n.red. ) : „Nu e concurs!”. Singura competiție pe care o ai acolo e cu tine însuți. Să reziști. La un moment dat mintea îți joacă feste. Au fost foarte multe incidente la Campionatul din Franța. Pe parcursul traseului, pe cum veneau participanții și se opreau la noi (n.red. – la echipa de organizare, din care face parte și Cristina), tot ne povesteau. Ba că unul a adormit pe bicicletă și s-a trezit în șanț, ba că ăla nu a mai putut continua și pur și simplu unde s-a dat jos de pe bicicletă acolo a adormit. Sunt niște poze în mediul online unde arată clar cum dormeau unii dintre ei, nu pe marginea drumului, ci chiar pe carosabil. Efectiv își aprindeau stopurile de bicicletă, ca să îi vadă lumea și acolo pe carosabil dormeau.

    – Dar care erau condițiile? Câte pauze aveau voie să facă?

    – La fel ca și la brevetele locale, și acolo ești condiționat să ajungi la un anume timp limită care este calculat în funcție de o viteză de 13,6 km/h, pedalând continuu. Dacă tu, să zicem, mergi cu 15 km/h sau 20 km/h, automat tu ai câștigat puțin timp liber și cu timpul ăla liber faci ce vrei, ori te odihnești, ori mănânci, ori mergi la baie. Dacă tu, să zicem, pedalezi cu 13,6 km/h medie, e clar că nu o să mai prinzi nici un timp liber, drept urmare nu prea îți permiți să faci oprire, doar îți ștampilezi brevetul și „la revedere!”, ai luat-o din loc, din nou. Nu ești condiționat să ajungi la ora respectivă. Nu. Ai un interval orar, care se deschide la o anumită oră și se închide la o anumită oră.

    – Cine s-a descurcat cel mai bine dintre arădeni, din punctul tău de vedere?

    – Să știi că deși mă așteptam la Marius – bine, el era clar să dea randament foarte mare – surpriza cea mai mare am avut-o de la Gabi Gal, din Ineu. Mi-a plăcut foarte mult parcursul lui. A fost cumpătat, calculat. Dacă te uiți la tracking-ul acela live și dacă te uiți la viteza medie pe care a avut-o pe tot parcursul evenimentului ciclist, trebuie să recunosc că prea puțin a oscilat, adică a încercat să țină cât de cât constant, astfel încât nici să nu obosească foarte tare, nici să nu își distrugă picioarele, respectiv genunchii și nici să nu piardă foarte mult din timp. Era, așa, liniar. Chiar a fost o surpriză plăcută. Apoi, bineînțeles, Marius, care nu știu ce a pățit la un moment dat, chiar la început. Gândește-te că el pe o pantă mare mergea cu viteza de 27 km/h în medie. Deci a mers și s-a dus! Dar, vezi, viteza asta foarte mare îți afectează la un moment dat genunchii, pentru că îi soliciți foarte mult. Așa că la un moment dat a întâmpinat probleme. Dar a ajuns foarte bine. El chiar s-a înscris la 80 de ore, pentru că a vrut să evite toată aglomerația de la început, de la start. Și a ajuns. S-a încadrat în timp. Cred că a făcut cu două ore și ceva mai mult decât a făcut în 2015. El zice că a fost mai bine decât în 2015.

    (Marius Socaci, Petru Orbulov și Gabriel Gal)

    – Care a fost impresia generală a cicliștilor noștri, după competiție? Erau mulțumiți?

    – Știi, după ce se încheie tot, toată lumea e în transă. Te uiți la ei, ei se uită la tine și parcă văd prin tine. Toată lumea era în transă. Tu clar știi când îi privești că sunt foarte fericiți, dar altul care, să zicem, îi vede doar la „finish”, ar zice „băi, ăștia nu știu să se bucure!”. Ei au avut o fericire internă. Ei abia acum încep să realizeze de fapt ce obiectiv și-au atins. Obiectivul principal care era? Să ajungem acolo, să luăm startul și să vadă cum se desfășoară Paris-Brest-Paris. Din 16, cinci au abandonat pentru că au avut probleme. Nu au mai avut ce să facă. Iar unul dintre ei, care ne-a dat o lecție de viață extraordinară, Petre Orbulov, nu a vrut efectiv să cedeze, nu a vrut să înceteze, ci a vrut să termine chiar dacă nu mai era condiționat de timpul limită. A zis „știi ce? Eu am venit să fac tura!”, lucru pe care l-a și făcut. A mers până la capăt, cu o întârziere de 14 ore, dar a mers până la capăt.

    – Asta da ambiție!

    – Da, o ambiție și un devotament… n-are rost! Nu cred că există un om pe care eu să-l fi cunoscut în viața mea care să aibă o așa mare tărie cum a avut el!

    – Care e media de vârstă a cicliștilor care participă la competiția asta mondială?

    – Undeva la peste 40. Prea puțini tineri. Dar știi de ce? Chiar am avut o discuție înainte de a da drumul brevetelor locale, în 2018, când ne gândeam să facem o campanie de informare pentru cicliștii tineri. Nu prea avem ce să facem, pentru că cicliștii tineri merg la concursuri de viteză. Pentru ei asta înseamnă performanța. Au chestia asta de competiție dezvoltată. Nu este de blamat acest lucru, e chiar de admirat. Odată cu trecerea timpului însă, la un moment dat își dezvoltă partea cealaltă. De rezistență, de răbdare, de cumpătare, de calcul. Chestia asta e ca și un fel de cicloturism, doar că ești condiționat de timpul limită. Drept urmare, majoritatea sunt peste 40 de ani, pentru că ei deja au trecut de etapa de competitivitate, ei vor să se bucure de ciclismul în sine, de ceea ce înseamnă să pedalezi. Și o fac. O fac mulți.

    – Tu ai fost sufletul organizării anul acesta, din partea Aradului. Știu că te-ai zbătut foarte mult să faci rost de sponsorizări ca să le oferi cicliștilor tot ce au nevoie. Planurile pentru următoarea ediție cum sunt? Începi pregătirile din timp?

    – Da, cu siguranță. Data viitoare o să fie din timp. Măcar cu 6 luni înainte, că acum am început cu o lună jumate. A fost și vina mea că nu am început din timp. Dar fiind un singur om… într-adevăr am foarte mulți oameni care mă ajută din punct de vedere organizatoric, cu asistența tehnică, cu voluntari la check point, cu mâncarea, deci tot timpul am fost înconjurată de oameni care m-au ajutat cu evenimentele locale, dar din punct de vedere logistic sunt singură. Și mulți nu prea au înțeles chestia asta. Vorba aia, mai ai și tu o viață, mai ai și tu un job… La un moment dat am realizat că proiectul ăsta ajunsese să-mi acapareze 70% din viața de zi cu zi. Lucru care s-a și resimțit prin tensiunile din viața mea privată. Nu am putut să mă ocup mai devreme, să fiu calculată cu timpul, astfel încât să pot începe cu proiectul mondial mai repede pentru că eram ocupată cu tot felul de lucruri și trebuia să le rezolv așa, etapizat, pe toate. Și mă trezisem că mai aveam o lună jumate până la Paris-Brest-Paris și nu făcusem nici un contract. Atunci am început așa, pe viteză, pac, pac! Dă-i pe telefoane… Și trebuie să recunosc că din procentul de 100% pe care m-am bazat, poate chiar 90% dintre oameni au răspuns pozitiv. Chiar așa, pe viteză.

    – Până la urmă tot stresul și toată agitația a dus la ceva bun!

    – Da. Nu mi-a venit să cred. Dacă cineva ar fi venit în 2018 și mi-ar fi spus că o să fac asta, nu l-aș fi crezut! Aș fi zis „băi, du-te de aici! Ești nebun!”. Știi ce mi-a plăcut cel mai mult din toată nebunia asta? Nu e vorba cum au zis unii, că e vorba de afirmare, chiar deloc. Mi-a plăcut foarte mult atitudinea și din partea participanților care au avut încredere să-și pună visul lor în mâinile mele, și din partea sponsorilor și a partenerilor care chiar dacă nu au știut exact ce se întâmplă acolo – ei înțelegeau că se pedalează mult – au ales și au avut încrederea aia, spun eu, oarbă, precum în dragoste, când crezi orbește în ceva. Așa au avut și ei încredere că eu o să folosesc banii ăia în scopul în care trebuie să îi folosesc. Sper că nu i-am dezamăgit. Mie mi se pare ceva extraordinar să știu că m-au susținut. Gândește-te că noi printre sponsori am avut și concurenți direcți. Unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat în Aradul acesta, și atunci când am preluat proiectul Randorom, e că au lăsat la o parte rivalitățile. Deși oamenii au zis că-s cam justițiară… da, frate, sunt justițiară! Dacă tu vii în sprijinul proiectului respectiv, tu ai câștigat tot respectul meu. Dacă vine și ăla care e în rivalitate cu tine, cu sprijinul respectiv, și nici nu ține cont de asta… Pff, atunci clar ești un exemplu demn de urmat! Despre asta e vorba. Serios. Aradul ăsta e atât de mic dar, pe bune, cred că putem respira toți sub același cer. Mai ales dacă ai un lucru pe care vrei să îl promovezi. Dar să știi că la noi în țară, în ultimul timp, a crescut ciclismul de anduranță. A început să prindă amploare fenomenul. Și nu neapărat datorită nouă, cei care organizăm turele, ci datorită oamenilor care vin în sprijin.

    (foto: Ruben Galiş / Voluntari cu Ympact)

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    5 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.