Am crescut într-un oraș care avea în vremea copilăriei mele aproape 20 de cluburi de fotbal. Am crescut într-un oraș în care nu era stradă pe care să nu se joace o miuță la orele serii, acea miuță în care cel mai gras era mereu în poartă, iar cel care avea mingea nu stătea niciodată pe margine…

UTA, Strungul, Vagonul, CFR, Gloria, ICRTI, Olimpia Bujac (Indagrara), Fulgerul, Libertatea, IAMBA, Victoria Ceasuri, CPL, Blănarul (Tricoul Roșu), Motorul, Găiana, Hidrotehnica, AS Armata, Clubul Sportiv Școlar (CSȘ) și Constructorul sunt numele care mi-au venit rapid în minte atunci când mă gândeam la cluburile copilăriei mele. Poate chiar mi-a scăpat cineva, dar și așa am numărat deja 19 cluburi care activau în Aradul anilor 80-90, fără a mai spune că tot prin anii 90, din fuziunea unor cluburi amintite mai sus au apărut Telecom Arad, apoi ACU Arad sau Universitatea.

Aceste cluburi aveau și de unde să-și ia jucătorii. Străzile erau pline de ei, așa cum scriam și mai sus, iar toți se credeau Pele, Kempes, Cruyff, Balaci, Dobrin, Cămătaru sau mai apoi Hagi, Maradona, Gullit, Baggio sau Van Basten.

În prezent, Aradul fotbalistic mai are șapte cluburi, dintre care doar cinci cu echipe de seniori: UTA în Liga 1, Viitorul – echipă care e lider în Liga 4, Banatul și Olimpia Bujac – ambele din Liga a 5-a și Gloria Arad – echipa din Liga a 6-a. Mai este și Clubul Sportiv Școlar Gloria, dar numai cu echipe de juniori și Fortuna Arad, tot un club juvenil. 

Iubeam de mic UTA, ca orice arădean, dar atunci când Bătrâna Doamnă avea meci în deplasare, de cele mai multe ori juca acasă Strungul sau Vagonul și ne ducea tati, și pe mine și pe fratele meu, aproape de fiecare dată și la meciurile acestora. Pe lângă acestea, eram la fiecare meci al echipei Libertatea pe terenul din Sânnicolau Mic, acolo unde mi-am și făcut primii idoli: „Domenghini”, „Kenta”, „Pintex” și „Cioncoiu”. „Domenghini” era decar autentic, acel decar pe care-l avea orice echipă indiferent de eșalon, acel decar care te dribla și-n cabina telefonică și dădea o pasă de 40 de metri cu ușurința cu care noi spărgeam semințe în afara terenului. Nu conta că juca-n „Promoție”, era fotbalist… „Kenta” juca libero și parcă era copia lui Costică Ștefănescu, iar „Pintex” alerga pe extremă de zici că era Lăcătuș. „Cioncoiu” era un fel de Cămătaru al cartierului, acel număr 9 care pe vremea aia nu era niciodată… fals.

A venit Revoluția și, paradoxal, odată cu câștigarea libertății, a dispărut Libertatea. În locul ei, în cartier s-a mutat Gloria, echipa clubului înființat tocmai în 1913. Astfel, în locul lui Domenghini, Kenta sau Cioncoiu, au apărut Tirsin, portar care a ajuns și pe la UTA în sezonul promovării din 1993, Radu Ciucifara, „Vațu”, Nicușor Sinescu, fratele mai cunoscutului și regretatului portar, Ioanea Pârvu, Liviu Ungur, „Piticu” Dobre sau Liviu Popa, toți sub comanda profesorului Bolduma.

În 1930, anul în care România era una dintre cele patru țări din Europa care s-a dus cu vaporul Conte Verde la primul Campionat Mondial, cel din Uruguay, Gloria pierdea finala campionatului național în fața celor de la Juventus București. Pe banca echipei Gloriei era nimeni altul decât Virgil Economu, fost rugbist, apoi manager de fotbal, jurnalist și scriitor, cel care avea să ajungă și selecționerul României chiar în primii ani ai Celui De-al Doilea Război Mondial.

Din 1932, odată cu apariția campionatului divizionar, Gloria a evoluat în Divizia A până la întreruperea campionatului din cauza celui de-Al Doilea Război Mondial cu o singură excepție, în 1939-40 când a jucat în Divizia B.

După război, Gloria a jucat în Divizia B, iar în 1949 și-a schimbat numele în ICA Arad. În 1969, echipa a revenit la numele Gloria și în 1971 promovează în Divizia C, dar nu reușește să mai facă saltul spre fruntea fotbalului românesc, iar în 1978 retrogradează înapoi în Liga a IV-a. După anii 2000, Gloria a jucat continuu în Liga a III-a până în 2012 când a retrogradat.

În august 2013, pe arena Telecom din Micălaca, clubul arădean și-a sărbătorit centenarul. Era cântecul de lebădă al unui club de 100 de ani care în anul imediat următor avea să se desființeze…

Opt ani mai târziu, Paul Kondrad (foto mai sus), un tânăr întors din Anglia, a avut ambiția să reînființeze această grupare istorică a Aradului. Alături de alți tineri ambițioși precum Remus Borlean, Andrei Claudiu Ban și Răzvan Vida, Paul a reînviat brandul „Gloria Arad” și și-a văzut visul împlinit în vara anului 2022 când a înscris echipa în campionatul Ligii a 6-a. A adunat câțiva tineri arădeni și a pornit de jos, de la ultimul eșalon. După un prim sezon greu, în care a stat mai mult pe ultimele locuri, în actualul sezon Gloria se luptă cu mari șanse la promovarea în Liga a 5-a.

Dar are o mare problemă: banii…

Oricât de mult și-ar dori Paul și prietenii săi să mai susțină activitatea, din punct de vedere financiar au ajuns la capătul puterilor. Deși majoritatea celor care îmbracă actualmente tricoul Gloriei o fac pro-bono, cheltuielile de competiție se ridică undeva la 6.000 de lei. „Am tot dat bani de acasă, și eu și colegii mei, dar nu mai avem de unde. Am dori să vină cineva alături de noi și să ne susțină. Ne trebuie 6.000 de lei ca să încheiem actualul campionat, unul în care chiar avem șanse mari de promovare”, spune Paul Kondrad.

Ascultându-l pe Paul, nu pot să nu mă gândesc la cele citite într-un interviu cu Petre Grigoraș, cel care cu două decenii în urmă era „cel mai tare din oraș” la Galați și la Constanța, acolo unde le-a antrenat pe Oțelul și pe Farul.

„Sportul românesc e clar că este mult mai jos decât altădată, mult mai neinteresant pentru guvernanții noștri. Ar trebui să fie un semnal de alarmă! Sunt mai multe interese în altă parte decât să creăm un cadru sănătos pentru copii, pentru viitorul țării, nu că nu sunt sponsori la cine știe ce echipă. Ce face guvernul pentru sportul românesc, cel care a adus atâtea satisfacții pe plan mondial, ani la rând? Unde suntem acum? Nicăieri! Lipsă totală de interes. Legislația e făcută în așa fel încât oamenii care au posibilitatea să ajute nu au cum s-o facă”, spune Petre Grigoraș.

Iar de la el sar la un alt antrenor, mult mai apropiat nouă, arădenilor. E Mircea Rednic, cel care vorbea cu câteva zile-n urmă că Aradul e un oraș de milionari, „un oraș în care aveți fotbal, teatru și jumătate de mall. Restul n-aveți…”, spunea el atunci. A deranjat felul în care a spus-o și contextul, dar în multe privințe avea dreptate. Nu prea mai avem nimic în orașul ăsta, iar cei mai mari vinovați sunt tocmai cei pe la care umblă Rednic la zilele de naștere la care-l scoate Alexandru Meszar. Dar asta e o altă discuție.

Gloria nu are nevoie de milionari. Gloria are nevoie momentan doar de 6.000 de lei pentru a încheia actualul sezon, bani de buzunar pentru unii, bani de ieșit în club pentru o singură seară pentru mulți dintre arădeni… 6.000 de lei pentru un grup de mai bine de 20 de tineri care fac sport, care fac ceva sănătos într-o perioadă în care la toate televiziunile sau portalurile de știri citim povești despre tinerii care o iau pe calea drogurilor.

Poate cineva să ajute acest club? A fi sau a nu fi pentru 6.000 de lei, aceasta-i întrebarea….