Trebuia să fi trecut de zece când l-am văzut venind dinspre Astoria.

Un tânăr bine făcut, se vedea cum se apropie hotărât de lumea adunată în fața primăriei și trecea, salutându-i pe cei din primul rând, spre centrul adunării.

Eu mă aflam acolo pentru documentare. Așa îmi ziceam, ca jurnalist, asta este treaba mea, indiferent de ce se întâmplă. Normal, m-am documentat și am aflat că este un actor de la teatru. Și că a venit să se pună în fruntea demonstranților lipsiți de un lider autentic.

Mi s-a părut o explicație logică, pe cei de la Orologerie, cei care au început marșul spre centru, îi știam, unii mi-au fost elevi la actualul liceu pedagogic, cel care pe atunci era Liceul industrial Nr. 13, de mecanică fină. Cel pe care l-au convins să se pună în fruntea lor, Dănilă Onofrei, în afară de curaj, nu avea nimic din vâna unui lider de care orice demonstrație are nevoie.

Așa a apărut Valentin Voicilă, devenind în câteva clipe liderul demonstrației anticeaușiste de la Arad. Avea tot ce trebuia: prezență, voce, privire și hotărâre.

Nu am intrat atunci în contact direct cu el, aveam alte treburi de „rezolvat”, însă în zilele fierbinți de după căderea lui Ceaușescu ne-am întâlnit chiar de mai multe ori. Prima oară chiar a doua zi, imediat după trei, după ce demonstrația, prin grupul de conducere, în frunte cu Voicilă, s-a mutat în balconul primăriei. Mi-a venit așa o idee la tipografie, să întrebăm lumea cum să se numească noile ziare ale Aradului. De aia m-am dus acolo, să-i întrebăm, cică. Am reușit să urc în balcon, le-am spus ce vreau, iar Voicilă a înțeles pe loc.

S-a adresat mulțimii de jos, propunând numele spuse de mine și de Cristi Moisescu, Dumnezeu să îl odihnească: Adevărul și Jelen. Au fost aprobate furtunos de miile de arădeni aflați încă în piață.

Peste încă o zi, în 23 Decembrie, m-am dus printre împușcături să îi dau de veste că ungurii din Arad se organizează de partea Revoluției. Am fost băgat sub o masă uriașă, unde, ca să fie feriți de gloanțe, în frunte cu Vali, se afla conducerea încropită în grabă a Aradului de după Ceaușescu.

Da, bine, să facă cum cred ei, a spus Voicilă în grabă, având lucruri mult mai importante de rezolvat pe moment.

După primele zile de foc ne-am întâlnit din ce în ce mai rar, dar, ori de câte ori s-a întâmplat, mi se adresa ca unui prieten. Firesc și fără emfază.

În ultima vreme nu ne-am mai văzut. În sinea mea am considerat că Valentin Voicilă s-a retras și din viața publică și, oarecum, și din teatru din cauza dezamăgirii. Așa explicam și întoarcerea sa profundă spre religie.

Valentin Voicilă a fost un actor profesionist care din întâmplare a devenit și un actor în viața publică. Și ceva nu a mers, ceva nu se potrivea cu firea și cu speranțele sale. Bănuiesc doar că în străfundurile sufletului său realiza că rolul său cel mare nu se va mai repeta niciodată. Nu degeaba, pentru mulți arădeni, revoluția la Arad poartă încă numele lui.

Acum s-a dus acolo unde toate acestea nu mai au nicio importanță.

Pace Ție, Valentin Voicilă!

Citește și:

Revoluția la Arad (I) Și ce dacă a fost ce n-avea voie să fie?

Revoluția la Arad (II): Timișoara și Aradul

Revoluția la Arad (III) Prima zi

Revoluția la Arad (IV) Demonstrația

Revoluția la Arad (V) Noaptea

Revoluția la Arad (VI) A doua zi

Revoluția la Arad (VII) Ziua a doua. După amiaza

Revoluția la Arad (VIII) Ziua a doua. Seara

Revoluția la Arad (IX) Coșmarul

Revoluția la Arad (X) Execuția