Europa Liberă zice că e război. La București s-au format baricade. Pe străzi sunt blindate și tancuri. Mă gândesc la cei care au rămas în piață în fața primăriei. Ei pot fi îndepărtați la o adică fără împușcături. Adunați, îmbarcați în mașini și duși în cetate. Nu sunt nici o sută, dacă îi lasă acolo înseamnă că Ceaușescu a pierdut și susținerea Securității. Sau cel puțin a unei părți importante a ei.
Nu știu de ce, sunt convins că la Arad nu se lasă cu atrocități. Manifestanții strigau obsesiv „Fără violență”, soldații stăteau cu arma la piept, pașnici și liniștiți după o vreme. N-am prins momentul în care a ieșit în piață Elena Pugna, cea care m-a uns jurnalist acum aproape un an, am înțeles însă că, huiduită, s-a retras imediat speriată. Ea părea cea mai speriată din piață. Am mai aflat că liderul manifestanților, cel care s-a urcat pe scară, este un actor de la Teatrul de Stat. Unul tânăr, venit din Regat.
Sunt familiarizat cu lumea teatrului, înainte de a intra la filozofie am avut două încercări nereușite de a intra la teatru la Târgu Mureș. Nu-mi sună bine chestia asta. Actorul este obișnuit să joace roluri, moartea pe scenă este doar un alt rol, însă oamenii aceia care au ieșit în piață nu sunt actori, nu joacă roluri. Pentru ei viața este viață, moartea moarte. Să nu ne trezim cu o uriașă înscenare.
Oricum, mă pregătesc pentru mâine dimineața. Am un plan clar, sper să-l găsesc dimineața repede pe Laci, fotoreporterul. Mai tânăr ca mine cu câțiva ani, este buna-cuviință personificată. Nimeni nu-l va bănui că ar lucra pentru băieții cu ochii albaștri. Da, de mâine mă transform în corespondent de război.
Dimineața pornesc cu două ore mai devreme ca de obicei. Trec cu Oltcitul podul din Grădiște și îmi dau seama imediat că lumea se pregătește pentru demonstrație. Nu sunt mulți dar par mult mai hotărâți ca ieri. În piață sunt deja mii de oameni. Și vor fi și mai mulți, sunt convins de asta. Au apărut și femeile, sunt chiar multe, și nu doar fetișcane.
Parchez mașina în fața redacției, am loc berechet, e prea de dimineață. Am așa o bănuială că tovarășii oricum nu vor veni astăzi cu mașinile lor cu număr mic. Nu sunt primul sosit. Leszay e prezent deja dar mai sunt și alții. Se pare că se doarme prost de câteva zile încoace. Pe urmă e și vremea asta de parcă ar fi în aprilie.
În secretariat un teanc de ziare mirosind a tipografie. Nu mă interesează. Îmi pot imagina prima pagină plină cu adeziuni din partea oamenilor muncii. Oare cine le-a obținut și redactat până la urmă? Probabil cei doi redactori-șefi. N-au făcut atâta muncă jurnalistică de când sunt în branșă. Redactorii-șefi de la ziarele județene puteau fi doar din întâmplare pricepuți la scris, nu asta era treaba lor. Trebuiau să fie tovarăși de nădejde, să asigure legătura dintre conducerea de partid și redacție. Să vegheze asupra jurnaliștilor, să-i selecteze, să-i oprească părintește dacă le trecea ceva năstrușnic prin cap.
Fotoreporterul n-a ajuns încă. Ies în piață, e la un minut de redacție, să prind pulsul. E bine. Lumea vine fără oprire, soldații sunt mai tensionați la vederea oamenilor care parcă curg să umple spațiul lăsat gol aseară. Se vorbește fără reținere, se spune lucrurilor pe nume. Înțeleg și de unde vin lozincile, asta e: majoritatea au fost strigate prima oară la Timișoara. Iar Timișoara e aproape chiar dacă acum, autodeclarat oraș liber, pare la capătul lumii.

Când revin, redacția freamătă. Spre deosebire de cei de la Flacăra Roșie, colegii mei nu se simt în pericol direct. A sosit până și redactorul-șef. A ajuns și Laci, fotograful. Îl prind în laborator și-l abordez fără nicio introducere: mergem în piață. Ia toate filmele cu tine și fotografiezi tot. Laci e un tip mai degrabă fragil, cu un mers precaut, felin aproape, gata mereu să-și ceară scuze. Pentru orice. Acum nu se miră, nu întreabă nimic, bine, zice, mergem dar n-am prea multe filme. Trebuie să alegem cu grijă, să nu se termine prea devreme, dacă am vreo cinci-șase.
Eu în față, el după mine cu aparatul în mână. Când cineva se uită mai atent la el, eu îi spun lejer de parcă ar fi ceva normal: suntem ziariști. Mi se pare perfect firesc că oamenii, la auzul acestor cuvinte de identificare, dau din cap de parcă ar înțelege și ar accepta. Ne trebuie un ansamblu, îi spun eu după o vreme, de undeva de sus. Da, este de acord Laci iar eu, condus parcă de o mână nevăzută, o iau direct spre intrarea din bulevard a palatului Cenad. Urcăm scările până la capăt, căutăm o ieșire în pod și dăm de o ușă ca de apartament. Bat nehotărât, ușa se deschide, în crăpătură apare o față bănuitoare de bărbat. Îi explic ce dorim. Sigur, spune el, intrați. E un atelier de pictor. Artistul ne conduce în turn de unde priveliștea este perfectă. Sunt mai mulți care urmăresc de acolo ce se întâmplă sub ei și în față.

Piața se schimbă mereu. Soarele strălucește ireal, sunt oameni în cămăși și în tricouri. Unii mai tineri s-au cățărat pe stâlpi, pe copaci, se stă și pe acoperișul stațiilor de tramvai. Și pe acoperișul clădirilor de vizavi de primărie. Sloganele se înmulțesc, Ceaușescu este făcut în toate felurile. Oamenii își strigă fustrările de când se știu și se eliberează. Nu le mai vezi hainele mototolite, ponosite, pantofii stâlciți, dinții stricați din gură: le vezi doar zâmbetul din ochi care încet-încet le cuprinde toată fața.

Au venit hingherii, mă strigă Laci. Fotografiază-i, îi spun eu de parcă ar fi cel mai firesc lucru de pe lume. Mulțimea are acum un centru. Toți se orientează încolo: în față se află actorul, Voicilă se numește, înconjurat de cei care au rămas peste noapte. Nucleul dur, inima adevărată a mulțimii. Până și hingherii și-au dus căruța cu zăbrele lângă ei. Cred că le aduc ceai și fursecuri, spune cineva observând femei în halate albe care se-ndreaptă spre soldații din primul rând. Și flori care se pun în țeava armelor. Imagini pe care le-ai văzut la televizor sau în filme, fără să-ți treacă prin minte că le vei trăi aievea.
Nu mai sunt multe de zis și de făcut. Este cât se poate de limpede că țara a învins iar Ceaușescu trebuie să plece. Vestea care vine cu puțin după miezul zilei nu mai suprinde pe nimeni cu adevărat: piața răsuflă ușurată iar oamenii încep să țopăie și să strige fiecare pentru sine și împreună cu cei care sunt pe lângă ei.
Coșmarul se transformă pe nesimțite într-un vis care se-mplinește…

(va urma)

Lajos Notaros

Citește și:

Revoluția la Arad (V) Noaptea

Revoluția la Arad (IV) Demonstrația

Revoluția la Arad (III) Prima zi

Revoluția la Arad (II): Timișoara și Aradul

Revoluția la Arad (I) Și ce dacă a fost ce n-avea voie să fie?