Revoluția la Arad (V) Noaptea

    de E. Nola | 29 decembrie 2015, 7:24 PM | Reportaj

    0

    Nu am nicio dorință să particip la demonstrație, mă interesează înainte de toate experiența de a fi părtaș la un eveniment ieșit din comun. Pe care să-l documentez cu mijloace jurnalistice bazându-mă pe cunoștințele mele de sociologie și psihologie. Ideea aceasta, asumată dinainte, acum parcă mă deranjează, o altă voce îmi spune că în asemenea clipe n-ai voie să rămâi simplu observator, asta se numește lașitate. În plină schizofrenie, decid, pornind de la statutul meu oarecum unic: nu sunt prea mulți pe aici să facă asta.
    Cu hotărârea luată, mă întorc la redacție. Cam goală la prima impresie. Șefii nu se văd, ceilalți se cufundă în sarcini inexistente, câțiva discută cu voce șoptită iar când te apropii de ei se opresc uitându-se la tine. N-ai ce să le spui, te uiți și tu la ei după care îți vezi de treabă. Treaba mea e să mă documentez, să-mi dau seama ce se întâmplă și ce se mai poate întâmpla.
    Mă urc în Oltcit și mă duc acasă. Să ascult Europa liberă care transmite de câteva zile non-stop, să mă uit la TV. La marele miting anunțat de Ceaușescu. Pe undeva îmi dau seama că de acest eveniment depinde totul: până când Bucureștiul tace, provincia și cu atât mai mult Ardealul se agită degeaba. Deja se vorbește de agenți străini, este cât se poate de clar că se referă la unguri. Era previzibil după ce s-a întâmplat la Timișoara. Vreau să se întâmple ceva la București! Nu știu ce, ceva care nu intră în calculele lui Ceaușescu.
    Ai mei sunt surescitați, mai ales femeile. Tata încercă să mențină calmul între ele: mama, soția și fetița noastră abia trecută de șase ani. Mama, catastrofică din gene, mă întreabă cu voce gâtuită: „au tras, au murit oameni?”. Tata, conștient de misiunea sa, intervine înainte să răspund: „nu mai fă scandal, femeie, stai liniștită, nu speria fetița”. Fetița e înăuntru, pătrund în cameră cu zâmbetul pe buze și cu părinții după mine: „s-a terminat”. „Ce să se termine”, mă apostrofează soția, „tu știi ce se întâmplă peste tot: trag în oameni”. Au tras și aici. Fetița se uită la noi cu ochii căscați, încercând să facă față tensiunii. „Stai jos”, îi spun soției, „liniștește-te, au tras în aer, n-a murit nimeni”.
    Am ajuns prea târziu. Mitingul s-a terminat. Soția l-a văzut și nu înțelege nimic: „nu știu, de la un moment dat nu m-am mai uitat, mi s-a făcut scârbă. Aceleași texte ca aseară și că mărește salariile cu o sută de lei. Nenorocitul ăsta nu înțelege nimic. Iar bucureștenii l-au aplaudat. Dacă nu ies și ei, pe cei din Timișoara și Arad îi lichidează fără probleme până mâine”. Soția a terminat și ea filozofia și are o intuiție care îmi depășește mereu așteptările.
    Am făcut armata la Șomcuta Mare, la trupele de securitate. La încorporare, ofițerul, după ce a studiat ce era de studiat în actele mele, s-a uitat la mine galeș după care m-a întrebat: „vrei să faci armată ca lumea?” „Normal”, am zis eu, în dorința de a sublinia cât de importantă este pentru mine normalitatea. „Vei face”, m-a asigurat el și n-a mințit.
    Se zvonea că la Șomcuta e un fel de batalion disciplinar al securității, cu toate acestea eu m-am simțit perfect opt luni în Munții Chioarului. Cazarma era nouă, vesela de inox, săptămânal mergeam la tragere la un poligon aflat la zece kilometri, după amiază aveam ședințe de judo și gimnastică. Deși eram predestinat să mă mănânce caporalii de viu, m-am impus foarte repede datorită calităților mele de trăgător descoperite foarte repede. După o lună mă știau toți: eu și Năsturaș concuram la titlul de cel mai bun trăgător al batalionului. Interesant, până și numele semănau.
    Am făcut armată într-adevăr ca lumea, ai mei mai să nu mă recunoască după două luni, atunci când au venit să mă viziteze cu ocazia depunerii jurământului. Eram ras pe cap – a fost un protest al grupei din care făceam parte – și aveam 73 de kile, eu care până atunci treceam rar de șaizeci. În ciclul doi am păzit deținuții din Târgoviște care au construit centrul nou. O experiență mai mult decât interesantă dar nimic reprobabil. Este drept, față de cei de la MAPN, noi eram superinstruiți dar eram, ca și ei, soldați în termen, neavând în fapt de-a face nimic cu securiștii care făceau poliție politică.
    Știam că în astfel de situații trupele primesc de obicei muniție de manevră, eram convins că acesta este cazul și acum. Nu credeam că soldații pot trage cu sânge rece în civili. Pentru asta nu ajunge instrucția superficială de la armată, pentru asta ai nevoie de pregătire specială iar așa ceva se face doar la unitățile speciale. De care n-a auzit nimeni, de fapt, și în care nu se încorporează direct soldați în termen.
    Ascultând Europa Liberă, care vorbea deja de sute și mii de morți la Timișoara, mi se părea neverosimil. Mai mult, eram convins că interesul puterii, al lui Ceaușescu personal, este să minimalizeze situația, să reducă pierderile, în fond un masacru ar însemna inclusiv un scandal internațional de proporții. Am observat și fețele militarilor și ofițerilor din fața primăriei. Erau fâstăciți, derutați, temători. Era cât se poate de clar că n-aveau intenția să tragă în oameni.
    La teve se dau cântece patriotice, Europa Liberă vorbește de demonstrații în toată țara, inclusiv la București. Susțin că mitingul de fapt s-a transformat într-o demonstrație anticeaușescu. Nu-mi dau seama ce se întâmplă, mai intru în cameră să liniștesc fetele. „Vezi”, îi spun soției, „trebuia să te uiți până la capăt”.
    Ascult în continuare radioul în bucătărie, la un aparat rusesc de proveniență militară cumpărat de tata de la Ocicopiaț tocmai în acest scop, când sună telefonul. Eram legați în regim de cuplat – doi pe un post – de câteva luni, după ani buni de așteptare, nu mă deranja foarte mult, foloseam telefonul doar pentru urgențe. Mă sună secretarul de redacție să mă prezint urgent la lucru. E nasol, îmi spune și închide.
    „Ai grijă”, îmi strigă soția, mama mă petrece cu lacrimi în ochi până la poartă.
    Plec. Tocmai se-ntunecă de-a binelea. Trecând pe lângă piață, observ că este pustie, doar un grup compact și întunecat mai lateral și linia soldaților care s-a mai strâns parcă.
    Redacția este în penumbră, oamenii se mișcă de parcă ar fi stafii. În secretariat dau de câțiva colegi în frunte cu redactorul-șef, Morócz. „Bun”, zice acesta văzându-mă intrând. „V-am chemat pe cei mai buni, avem o treabă sensibilă de făcut. Sunați la întreprinderi, împărțiți-vă care la care, vorbiți cu secretarul de partid sau liderul sindical de acolo pe care-i știți pentru un text de adeziune. Nu mare lucru, de fapt știți voi exact ce să scrieți, numai să-i spuneți că-l va semna el în numele colectivului de la întreprindere. Condamnă huliganii de la Timișoara, exprimă adeziunea la știți voi ce…”
    Morócz este vizibil deranjat dar asta nu este ceva nou, faptul că nimeni nu-și amintește de vreun articol scris de el e doar un element care-i explică fâstăceala. Urmează o liniște despre care nimeni nu știe cum se va termina. Cel care o sparge până la urmă este Gyula Jámbor, un sălăjan vulcanic, prof de istorie la bază, în stare să sară, trecut de patruzeci, din două picioare de pe podea pe birourile nu tocmai joase ale redacției: „Șefu, nu e corect. Eu nu sun nicăieri, dacă vrei, stau aici să te ajut la redactare dar eu nu fac chestia asta”.
    Secretarul de redacție Lészay zâmbește tot timpul. El zâmbește și când nu zâmbește, are așa o conformație sau ce: „și ăia de la Flacăra ce fac, telefonează și ei?” „Bineînțeles”, aprobă șeful, crezând că a găsit înțelegerea necesară. „Păi, n-ar fi mai simplu să le cerem, le traducem și gata?”. „Nu”, îi răspunde Morócz, „indicațiile sunt clare”. Ne uităm unii la alții, încercând să ghicim gândurile celorlalți. Mă trezesc vorbind: „Chiar e o prostie. Se trage în oameni iar noi ne ținem de prostii. Faceți ce vreți, eu plec, nu vreau să am treabă cu asta”. Ceilalți dau și ei din cap și se uită la Morócz: „Eu v-am chemat doar să mă ajutați, nu înțeleg ce vi se pare atât de grav…”
    Plec spre casă. Nu mă oprește nimeni. În piață, umbre. Undeva, într-o parte, ca o pată neagră pe obrazul orașului, grupul care a mai rămas din demonstrație.

    (va urma)

    Lajos Notaros

     

    Citește și:

    Revoluția la Arad (IV) Demonstrația

    Revoluția la Arad (III) Prima zi

    Revoluția la Arad (II): Timișoara și Aradul

    Revoluția la Arad (I) Și ce dacă a fost ce n-avea voie să fie?

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.