Revoluția la Arad (VIII) Ziua a doua. Seara
Cu Jelen-ul a fost mai simplu. Voicilă se-ntoarce spre mine. Îi spun că se va numi așa, ceea ce în românește înseamnă prezent. Le comunică celor de jos cele aflate, oamenii aprobă fără prea mare entuziasm, sunt încă efervescenți în numele adevărului.
Coborâm în piață. Am devenit pentru o clipă centrul atenției, suntem întâmpinați cu zâmbete și atingeri încurajatoare. O duc pe Cristina înapoi la tipografie. Au mai venit și alții. A venit Apu, adică Mózer Pityu, decanul de vârstă de la Vörös Lobogó, șeful secției cultură. Mă gândesc că deși e în ”mișcare” din anii cincizeci, nu pare corupt iremediabil iar aprecierea lui Voicilă pentru criticile teatrale apărute în ziar i se datorează și lui. El mă convinge să nu fie ”A Jelen”, ci simplu ”Jelen”, e mai propriu în limba maghiară. Strict lingvistic are dreptate, eu însă mă gândeam la The Times atunci când am inventat acest nume, imaginându-mi că articolul hotărât din față ar da noului ziar un occidentalism în plus.
Am o discuție cu Toma, devenit sub presiunea celor două femei liderul celor de la nou-născutul Adevărul. Problema lui e: ce trecem sub nume. De cine aparținem? Cum se numește noul organ al puterii de la primărie? Îi spun că, pe model timișorean, se numește Frontul Democratic Român dar asta nu înseamnă mai nimic deocamdată. Jelenul va fi independent din start. Toma decide să treacă Adevărul sub tutela acestui organism aproape virtual și despre care nu știe nimic, noul ziar ieșind pe stradă în 23 Decembrie ca organ al Frontului Democratic Român.
Între timp au venit aproape toți din redacție. Excepțiile sunt semnificative, cei doi redactori-șefi și încă unu sau doi care n-au ajuns sau nu se simt bine deocamdată. Dincolo este doar garda tânâră, greii redacției stând deoparte. Mă hotăresc să dau o fugă până acasă, să-i liniștesc, să le spun ce se întâmplă, când îl zăresc pe Zăvoianu. Nu mă gândesc prea mult la semnificația prezenței sale, îl văd stând deoparte, urmârind cu o privire studiat neutră cele ce se întâmplă în tipografie.
Acasă stau toți în fața televizorului. Femeile sunt în extaz, nu și fiică mea de șase ani care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă. Tata e mohorât, nu crede în revoluție. A fost și astăzi la CPL, unde lucrează și nu e deloc entuziasmat: au ieșit șobolanii la iveală. Câinii s-au ascuns că nu-și mai recunoșteau stăpânii iar acum au ieșit în față scursorile. Ca la colectivizare: din cei mai puturoși gospodari au apărut secretarii de partid și activiștii. Ce crezi, se uită la mine înciudat, cine o să vină să le ia locul? Alții tot ca ei, îmi răspunde după o scurtă așteptare, ăștia sunt toți la fel, indiferent că sunt sau nu membri de partid.
Încerc mai mult să-l liniștesc, nu să-l contrazic: sunt și oameni adevărați printre ei, nu sunt toți pleavă. O fi, nu zic, îmi răspunde el, dar vor fi mâncați de cei mulți. Mestecați și scuipați afară. Naivi ca tine, se uită la mine brusc și-l văd zâmbind pentru prima oară în câteva zile.
Îl înțeleg chiar dacă nu sunt de acord cu el. A trecut prin multe. Fiind înalt și dat naibii, ăia de la grăniceri, la începutul anilor cincizeci, au vrut să-l țină la școala de ofițeri. A refuzat cu gândul la orezăria și pământurile de acasă. După armată și căsătorie, după nașterea mea, au început, împreună cu fratele mai mare, o afacere, credeau ei, de viitor. Au cumpărat batoză și tractor, se imaginau cei mai mari afaceriști din zonă. Până la urmă colectivizarea, la începutul anilor șaizeci, le-a luat tot ce au agonisit în câțiva ani în ciuda ”cotelor”. Am venit acasă cu biciul de mânat caii în mână, restul a rămas la colectivă, povestea câteodată cu un zâmbet a lehamite pe buze. De cai îmi aduceam aminte până și eu: Pityu și Fecske (Rândunica), cea care nu se lăsa călărită de nimeni în afară de mine. Sau cel puțin așa mi-a rămas în amintirile întărite și de ceilalți.
La televizor e o singură imagine care se schimbă doar atunci când câte unul pleacă din cadru sau apare unul nou. De Dinescu știam de la Europa Liberă, însă de Caramitru n-am auzit nimic care să-l facă revoluționar. Pentru că, iată, pe nesimțite, se naște o nouă elită socială: revoluționarii. Atât doar că deocamdată arată ca noi toți: în pulovere și geci ponosite, bărboși cu priviri în care sticlește o hotărâre despre care nu știe nimeni încotro se îndreaptă.
Mănânc ceva la repezeală în timp ce mă uit la imaginile aproape grotești care apar pe ecran, înțeleg că l-au scos pe Iliescu în față, le spun alor mei să stea liniștiți că voi avea grijă de mine, după care revin la tipografie. Pe străzi încă sunt mulți oameni, mișcându-se parcă după o coregrafie nebună de dans macabru.
Ziarul este aproape gata. Pe prima pagină am pus o fotografie de ansamblu a pieței, peste care am scris cu litere mari: Noi suntem poporul! Editorialul lui Tokay l-am pus pe ultima pagină, stânga sus, cel mai important loc dintr-un ziar după dreapta sus de pe prima. În rest multe poze, impresii, scurte interviuri. Arată bine, ar mai fi ceva loc pe pagina a doua. Nu prea știm ce s-a mai întâmplat după ocuparea primăriei, hai, le spun colegilor, fug până acolo, să iau ultimele noutăți.
S-a-ntunecat deja de-a binelea, în piață au mai rămas doar câțiva incapabili să renunțe la euforia zilei strânși în grupuri-grupuri. La intrarea în primărie sunt întâmpinat de doi tineri vigilenți nevoie mare. Le spun cine sunt și de ce îi deranjez. Pot urca, undeva poate îl găsesc și pe Voicilă dar asta nu mai e treaba lor. Sesizez ceva nesigur și bănuitor în atitudinea lor, zâmbesc larg și îi asigur de toată înțelegerea mea.
În hol e aproape întuneric, pe scări cade o lumină crepusculară care se transformă pe coridorul de la etajul unu în ceva straniu: parcă ar fi strălucirea oarbă a unei morgi socialiste. Tare, dar care nu ajunge în colțuri sau cotloane, de parcă sursa n-ar avea chef să arunce lumina asupra mizeriei ascunse. Oamenii care răzbat prin ea, într-un dute-vino neîntrerupt, par perfect adecvați situației: internați care își urmăresc țelurile ininteligibile și inaccesibile pentru cei din afară.
Încercând să ajung la Voicilă, sunt îndrumat spre biroul fostului prim-secretar. Deși am fost pe aici acum un an, nu recunosc nimic. Poate e lumina, poate oamenii care se mișcă peste tot cu expresii de preocupare și concentrare maximă pe fețe, poate chiar fețele pe care nu le puteai imagina pe aici până acum. Aflu din frânturi că da, există un organ de conducere, da, se numește Frontul Democratic Român, da, Voicilă e șeful. Dar este foarte ocupat, dă și primește telefoane, situația se înrăutățește în fiecare clipă, există semne că oamenii lui Ceaușescu vor contraataca la noapte.
Îl zăresc pe Voicilă ieșind de undeva ce pare un fel de cameră de serviciu a biroului acum răvășit și dezordonat iar după el prima față cunoscută a zilei. Este Ofelia, fosta mea elevă de la Liceul 11, fostul Liceu Pedagogic, transformat în ultimii ani în liceu de mecanică fină. Am reținut-o cu toate că nu i-am fost profesor mai mult de un an: e înaltă, atletică, spectaculoasă chiar, ș-apoi mai e și numele, nu foarte frecvent la fetele de pe la noi.
Este grăbită și ea, toți sunt foarte grăbiți, nu înțeleg de ce, greul a trecut, ar fi cazul de câteva momente de relaxare. Se oprește totuși după ce mă recunoaște la rândul ei: Ce faceți aici, Domn Profesor? Îi spun că nu mai sunt domnprofesor, fac ziarul de mâine, a, da, își aduce ea aminte, v-am văzut și în balcon atunci când s-a dat numele la ziare. Îmi confirmă cele adunate pe coridor: a căzut telefonul oficial, nu se mai poate vorbi cu Bucureștiul, a apărut o mare amenințare: regimul contraatacă. Vin elicoptere pe linia Mureșului, vin trupe din toate direcțiile, trebuie organizată apărarea. Plus că au început să sosească ajutoare, din Ungaria mai ales. Îmi întinde o foaie cu lista celor din FDR și dispare după șeful ei.
M-am văzut cu secretara revoluției de la Arad. O cunosc și se numește Ofelia.
(va urma)
Lajos Notaros
Citește și:
Revoluția la Arad (VII) Ziua a doua. După amiaza
Revoluția la Arad (VI) A doua zi
Revoluția la Arad (IV) Demonstrația
Revoluția la Arad (III) Prima zi
Revoluția la Arad (II): Timișoara și Aradul
Revoluția la Arad (I) Și ce dacă a fost ce n-avea voie să fie?
Comentariile portalului
Tic-tont...
Problema este a celor peste 9 milioane de romani ,care nu au ieșit la vot.Atunci ne meritam soarta.
Da, nici n-am știut că Wiener face așa o ciorbă bună. Ați gustat?