Știrea cu plecarea lui Ceaușescu mă prinde undeva în mijlocul pieței în mulțime.
E aproape organic. Piața reacționează aidoma unui animal care primește un stimul nou. Simți cum se contractă și se dilată, pulsează, freamătă înaintea reacției. Te simți prins într-un adevărat cataclism. Fiecare reacție care vine până la urmă aruncă în aer lumea pe care ai cunoscut-o până atunci.
Profitând de șuvoaiele de oameni care curg în toate direcțiile strigând și dând din mâini, mă-ndrept spre redacție. Developează-le cât mai repede, îi spun lui Laci și vino cu ele direct la tipografie. Nici acum nu întreabă nimic, de parcă i-aș spune lucruri care sunt firești de când e lumea. Și, de fapt, într-adevăr sunt. Laci e un bărbat perfect normal: temător în evenimentele cotidiene, impasibil în momente de criză. E normal, cât se poate de normal.
Ajung la redacție. Agitație mai mult în partea noastră, la Flacăra Roșie suflă vântul. Nu-l mai văd nici pe Zăvoianu, îl zăresc parcă pe Dorgoșan dar nici de asta nu sunt sigur. Facem Jelen-ul, îi anunț eu victorios, dar bărbații sunt deja organizați: mergem la Gyula, să bem pălinca aia, aud din toate părțile. Pornim spre Boul Roșu, spre blocul unde stă Jámbor, cel cu pălinca păstrată pentru acest eveniment. Suntem vreo șase-șapte, avansăm printre oamenii care strigă, fac semne spre blindatele care părăsesc centrul orașului, lozincile plutesc sub soarele care zâmbește în continuare binevoitor.
Pălinca e bună. Stăm în livingul din apartamentul lui Jámbor, pe fotolii tip cu mânere din lemn lustruit, uitându-ne la tablourile de pe pereți. Sunt multe, asta fiind una dintre avantajele muncii de jurnalist în socialism. Faci cunoștiință cu toți artiștii orașului, te împrietenești cu ei, mai scrii câte o recenzie elogioasă și te trezești cu astfel de cadouri. Devii un colecționar de artă locală fără să-ți dai seama.
Se discută cu aprindere, fiecare încercând să-și acordeze trăirile cu cele ale celorlalți. E vremea în care se nasc miturile. Mă pregătesc să părăsesc partida când ușa de la intrare se dă la o parte ca în filme, în cadrul ei apărând Tokay. Îl știu, este avocat, a fost îndepărtat din redacție cu câțiva ani în urmă. Nimic politic, din câte am auzit, a fost ceva de comun acord într-un fel, când vine vorba unii se fac că plouă, alții zâmbesc cu semnificație. Femei, adaugă cei mai cinici, vechea poveste.
Ce se întâmplă? Beți fără mine? Și ziarul, ce-i cu ziarul?, lansează din ușă întrebările la grămadă. Tokay are simțul intrărilor și ieșirilor. E un actor ratat, este clar. Toți se uită la mine, eu la Tokay. Am scris deja editorialul, îmi întinde acesta o foaie de hârtie bătută la mașină. Perfect, spun eu, e tocmai ce ne trebuie. Un independent, o voce din popor. Toți râd zgomotos, tensiunea și pălinca făcându-și efectul.

Pe la două sunt din nou la redacție. N-au mai rămas decât cei tineri. Zsóka a venit cu mine până la Jámbor, e aici acum, mai e Sanyi Békés, fostul coleg de facultate, Simon Pista, un alt corector, secretara Ági, fosta mea elevă, poate și Irházi.
Oricum, eroul este Simon. Înalt, cu alură de rocker fără Harley Davidson, la un moment dat, în timpul demonstrației a intrat în trombă în biroul redactorului-șef. Ăla, înghețat de alura amenințătoare a tânărului corector, se uita la el rămas fără cuvinte. Simon era înfierbântat rău, venise din piață plin de elan revoluționar. Observând portretul lui Ceaușescu pe peretele din spatele redactorului-șef, l-a luat scurt la întrebări: Cât o să mai ții acolo portretul porcului? Morócz s-a conformat pe loc: Îl dau jos acum, a zis și s-a pus pe treabă imediat. Simon a părăsit încăperea satisfăcut iar povestea a făcut primul pas pe drumul de a deveni folclor.
Le spun că mergem la tipografie să scoatem ziarul de mâine. Se uită la mine cu îndoială. Ce vreți, le zic, avem tot ce ne trebuie. Poze, eveniment, interviuri, inclusiv editorial. Hai la mașină, încăpem toți dacă deschid ușa din spate. Până ne organizăm, Simon, apărut brusc de nicăieri, mi-o ia înainte.
În hol mă întâlnesc cu cele două fete frumoase de la Flacăra: Lavinia și Cristina. Cu Lavinia am fost colegi de an la facultate, Cristina este încă Alecu după fostul soț, cel vestit pentru masajele la Ceaușescu apărute pe prima pagină în loc de mesaje.
Voi ce faceți, le întreb, nu veniți la tipografie? Par dezorientate, nehotărâte. Până la urmă urcă și ele în mașină după care ne îndreptăm claxonând spre Piața UTA.
Pe drum le spun că avem fotografii, putem face toate cele patru pagini fără probleme, să nu-și facă griji, le dăm și lor din pozele făcute de fotograful nostru.
Simon rânjește satisfăcut. Până am ajuns eu din redacție la mașină, el reușise să scrie mare cu cretă albă pe Oltcit: Presa Liberă. Acum a mai confecționat și o bucată de carton pe care scrie la fel. O pune pe bord, să se vadă bine din față.
Ușa masivă din tablă a tipografiei este închisă. Bat cu putere, Simon și mai tare. Apare, într-o ușiță care se deschide la nivelul privirii, căutătura neliniștită a directorului. Ce vreți?, ne întreabă. Să intrăm, să facem ziarul, îi spun eu. Îl văd nehotărât. Cântărește rapid situația dar se hotârește la fel: intrați, în fond fiecare are dreptul acum să facă cum îl taie capul.
Ne bulucim prin ușa strâmtă ca de pușcărie. Ajungând între tipografi treburile se simplifică. Sunt acolo cu toții de parcă asta așteptau de când e lumea. Începem treaba.
Textele se schițează pe bucăți de hârtie sau se dictează direct culegătorului. Capul ziarului e simplu: Jelen, cotidian independent. Caseta redacțională: toți cei care sunt acolo și mai vin, fără titulaturi și funcții.
Le întreb pe Lavinia și Cristina: voi cum veți numi ziarul vostru? Cele două între timp s-au întâlnit cu Dumitru Toma, corector la Flacăra. Un bărbat tânăr, masiv și arătos, cu o voce din străfunduri și care, cu toate acestea, scrie literatură pentru copii. Nu știm, răspund cei trei. Atunci, din senin, îmi vine o idee: Hai, unul din voi cu mine! Mergem în piață să-i întrebăm. Realizează spontan ideea și o deleagă pe Cristina să vină cu mine.

Ne întoarcem cu Oltcitul-Presă Liberă în piață. E trecut puțin de trei. Parchez în față la cofetăria Corso. Cristina e o femeie bine făcută, nu-i port de grijă, vine hotărâtă după mine. Trecem printre oamenii care sunt încă în piață în număr destul de mare ascultându-l pe Voicilă care le vorbește din balcon. La intrare le spun celor care stau acolo precum o nouă gardă pretoriană a revoluției că mergem la Voicilă și că suntem ziariști. N-au nimic de obiectat. Niciodată n-a fost și nu va mai fi atât de bine să fii ziarist. Chiar te simți cineva: vezi încrederea în ochii căruia i te adresezi. Oamenii aceștia au văzut prea multe filme americane proaste.
Urcăm printre oameni care mișună febril pe scări și pe coridoare. Ajungem în balcon. Îi spun celui care stă după Voicilă să-i transmită cine suntem și de ce am venit. Un bărbat, cu început de chelie și neras de câteva zile, cam de o vârstă cu mine, devine atent și se pune în slujba ideii. Aflu mai târziu că se numește Cristian Moisescu. Voicilă tocmai anunță că apa este otrăvită. Habar n-am de unde a scos-o. Din spate vin mereu oameni cu privirea cruntă care îi comunică tot felul de informații catastrofale. Cea cu apa otrăvită este corectată în câteva minute. Nu, nu este otrăvită, această nouă informație vine de la un laborator de analiză, se pare.
Voicilă devine atent la problema noastră. Îi anunță pe cei de jos despre ce ar fi vorba. De cele două ziare care vor să-și schimbe numele în lumina noilor realități. Face o scurtă prezentare din care reiese că ziarul maghiar a fost mai bun decât cel în limba română. Scria recenzii și cronici serioase. Asta chiar mă surprinde. Cristina nu știe ce să spună, este din Moldova, nu cunoaște prea multe despre trecutul presei arădene.
Îi spun că cel mai important ziar din Arad a fost Tribuna. Nu sunt auzit, cineva spune Patriotul. Voicilă e cam nedumerit: Patriotul sau…caută mai departe. Atunci Moisescu intervine cu ochii strălucitori, în transă, parcă: Adevărul.
Nu se știe exact ce a vrut să zică, probabil ideea că ziarele trebuie să spună adevărul. Voicilă preia cuvântul de parcă ar fi propunerea lipsă. Patriotul sau Adevărul, spune ușurat în microfon, la care piața începe să scandeze din ce în ce mai tare: Adevărul… Adevărul…

(va urma)

Lajos Notaros

Citește și:

Revoluția la Arad (VI) A doua zi

Revoluția la Arad (V) Noaptea

Revoluția la Arad (IV) Demonstrația

Revoluția la Arad (III) Prima zi

Revoluția la Arad (II): Timișoara și Aradul

Revoluția la Arad (I) Și ce dacă a fost ce n-avea voie să fie?