Chiar și acum, după 34 de ani, părerile sunt împărțite. Cei mai mulți cred că a fost „doar” o „lovitură de palat”, urmată de măcel. Unul dintre cititorii noștri a găsit puterea să glumească: Salata „revoluția 1989” a avut ingredientele porivite: lovitură de palat – ingredient principal, măcel – ingredient moderat și revoluție – dressing”. Astăzi, partea a doua a amintirilor din decembrie 1989, trăite în Arad.

Libertatea, ce lovitură pentru noi!

Se făcuse noapte de-a binelea. Prima noapte a revoluției arădene. Sau, mă rog, a ceea ce credeam noi atunci că este revoluție. Pe platoul din fața „județenei de partid” eram o mână de oameni tineri, păziți, ca să nu zic altfel, de un consistent cordon de militari. Toată lumea era pașnică. Se discutau câte-n lună și stele. Despre Timișoara și morții ei, despre Tökés și alți preoți, de altă religie, pe care îi tot așteptam să fie alături de noi, să ne susțină moralul.

Se mai discuta și despre salarii, program de lucru și norme de producție, despre ore suplimentare, mâncare (veșnica obsesie a românilor) sau chiar despre fotbal. Dar, mai ales, discutam toți – sau așa mi s-a părut? – despre libertate. Așa cum o vedeam noi atunci, așa cum ne-o imaginam, fără să ne dăm seama că, de fapt, aveam toată libertatea, fără să fim capabili să percepem situația.

Sigur, mult mai târziu aveam să înțeleg că pur și simplu nu eram pregătiți pentru a „primi” libertatea. N-o înțelegeam, cum nici democrația n-o înțelegeam atunci (dar acum…?). Fără să vulgarizez, cred că atunci, pentru marea majoritate a celor ce-au riscat, totuși, rămânând în fața militarilor înarmați (și care puteau primi în orice moment ordin să tragă!), libertatea și democrația erau un fel de salariu mai mare sau altceva, la fel de palpabil și de… folositor.

Familia mă aștepta cu sufletul la gură. Le-am povestit cum este „în centru”. Sigur, am fost mult mai aprins decât acum, când scriu aceste rânduri. Atunci mi se părea formidabil că puteam sta și vorbi fără reținere, în plin centrul orașului, că le puteam spune militarilor înarmați că nu-i frumos să tragă în civili neînarmați și multe altele.

Eram atât de obosit încât atunci când m-am așezat în pat am avut senzația că plutesc. Totuși, nici vorbă să adorm. Dumnezeule!, suntem atât de aproape de ceva ce ne era frică să visăm că vom apuca să trăim. Vom fi, oare, capabili să ducem până la capăt ce-am început? Cum de nu reacționează (violent) securiștii și activiștii de partid de care eram atât de speriați? Oare lipsa de reacție nu înseamnă că se pregătesc să ne „termine” când vor prinde un prilej favorabil?.

Cafea pentru Voicilă 

După orele petrecute în fața „județenei de partid”, unde am vorbit de toate și am ascultat discursurile mai mult sau mai puțin înflăcărate ale celor ce aveau ori credeau că au vocație de lideri (toți făcând apeluri la calm și ordine), după un drum spre casă chinuitor din cauza piciorului drept pe care mai mult îl târam, am ajuns acasă unde am fost nevoit să suport o adevărată avalanșă de întrebări. Soții Cozsic, soția și mama mea – prinsă de evenimente departe de casa sa din Tg. Mureș – erau cu toții curioși să afle „ce se întâmplă în centru”.

Familia Cozsic venise la noi pe nepusă masă, cu puțin înainte de fi ajuns eu acasă. Jozsi era actor la Teatrul de Stat – deși ungur, era actor de limbă română, fiind pregătit pentru admiterea la Institut de Dan Antoci – și mi-a spus că se temea pentru integritatea lui, dar mai ales a băiețelului și a soției care era gravidă în luna a opta. Se temea pentru că auzise – nu știu de la cine – că românii se pregătesc să-i „omoare pe unguri”.

Își demontase plăcuța de pe ușă, pe care-i era scris numele, dar tot nu se simțea în siguranță. Evident, i-am primit fără nicio reținere și, timp de vreo zece zile ne-am simțit bine împreună, mai ales că ne vedeam copiii înțelegându-se foarte bine, deși amândoi erau prea mici (șase ani) pentru a ști să vorbească altă limbă decât cea maternă.

Reușesc să-i liniștesc pe toți spunându-le că, deși prezentă, Armata nu trage în demonstranți care, la rândul lor, erau pașnici. Le stârnesc chiar curiozitatea, povestindu-le că Vali Voicilă (actorul, coleg cu Jozsi) este unul dintre liderii demonstranților.

Îl cunoșteam toți pe Vali (mai puțin mama) și-l apreciam pentru evoluțiile sale de pe scenă. Acum erau curioși cum se prezintă în noul „rol”. Precizez, pentru a înlătura orice speculație pe această temă, că nu am avut niciun moment senzația că Vali ar fi „jucat teatru” în acele zile și nopți. Dimpotrivă. Cred că tocmai sinceritatea discursului său a reușit să atragă atenția celor prezenți. Dar aceasta este o altă problemă.

Curiozitatea și, poate, asigurările că atmosfera este pașnică i-au convins pe cei ce-mi ascultau poveștile că merită să vadă și ei ce se întâmplă. Evident, dimineața.

Copiii au rămas în grija mamei mele care nu avea nici cea mai mică intenție să se implice în vreun fel în evenimente. Era prea îngrijorată că nu reușea să vorbească la telefon cu tatăl meu, rămas la Tg. Mureș, deci nu știa ce se întâmplă acasă la ea, ce-i cu tatăl meu rămas singur.

Am ajuns destul de târziu în centru. Nu mai văzusem niciodată atât de multă lume adunată în fața „consiliului popular”. Îl vedem de la mare distanță pe Vali Voicilă, cocoțat pe ceea ce bănuiam a fi un podium. Înțelegem că nu vom putea ajunge aproape de el și ne ferim să intrăm în mijlocul mulțimii. Ne hotărâm să mergem la sediul Teatrului de Marionete, la propunerea soției, care era actriță marionetistă.

Regretatul Emil Țigan, pe atunci director al marionetiștilor, era la datorie. S-a bucurat când ne-a văzut și discuțiile au demarat firesc. Lansez o propunere: să-i ducem cafea lui Vali, care n-a dormit cam de multișor. Propunere acceptată, aș zice, cu entuziasm, așa că mergem acasă la scenografa Zoe Eisele-Szücs care se oferă să pună „la bătaie” cafeaua și termosul.

Am răzbit foarte greu până la Vali. Nimeni nu era dispus să cedeze locul pe care-l „cucerise”. La un moment dat, cineva din mulțime a spus despre noi, cei care voiam să ajungem la Vali, că suntem din Timișoara. Acele vorbe au „despicat” mulțimea precum toiagul lui Moise apele mării.

Despre Revoluție, în 2014 – interviu acordat de Valentin Voicilă postului național de televiziune

Vali era atât de concentrat asupra discursului încât nu știu dacă a realizat că primise cafea și, mai ales, de la cine o primise. Nu era prima dată când nu era atent la ceea ce i se întindea de jos, de sub „podium” – care era, de fapt, o scară de zugrav. În seara ce trecuse i-am dat un bilețel pe care am scris că ar fi bine dacă ar concepe o platformă-program, pentru că lumea se cam săturase de vorbărie „mobilizatoare”. A citit bilețelul și a anunțat că „există cineva care vrea să prezinte o platformă-program”… Am pus totul pe seama oboselii și a emoțiilor.

Otrava TV

L-am lăsat pe Vali și am acceptat invitația unei alte colege (Ludmila) de a-i face o scurtă vizită. Ne uităm la televizor și încremenim când vedem anunțul: „apa otrăvită în București și Timișoara!”. Ne gândim imediat la cei de acasă (chiar dacă Aradul nu fusese pomenit) și ieșim în mare grabă. Eu mă văd nevoit să renunț la intenția de alergare din cauza genunchiului.

Dar tot spre casă mă îndreptam când văd un cunoscut procuror (George). Era neașteptat de calm. Îmi spune că merge la Uzina de apă și acceptă să-l însoțesc. Acolo primim asigurări de la directorul Virgil Nicoară că nu sunt probleme cu apa, conform analizelor recent efectuate.

Clar: a fost o diversiune menită să-i împrăștie pe oameni. Mă întorc în centru cu o singură idee în cap: să anunț cât mai rapid că apa nu este otrăvită (în Arad, cel puțin), că pot rămâne liniștiți în piață. Ușor de zis, mai greu de făcut. Aveam impresia că în orice clipă se putea declanșa o panică generală, ceea ce, în opinia mea, ar fi însemnat sfârșitul revoluției. Căutam o soluție…

Mâine vor urma: Miliția în misiune „civilă”, Dispozitivul de apărare și Primul „prizonier” – vezi aici: 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – partea a treia

Citește și: 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – prima parte