vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Revoluția la Arad (III) Prima zi

    de E. Nola | 26 decembrie 2015, 12:39 PM | Recomandările editorilor | Reportaj

    0

    Acasă taică-meu îmi spune că sunt un idiot. Și ce dacă luam pachetul. Nu pentru mine, pentru familie, pentru fetiță. Îi spun că n-am nevoie de ciubuc de la partid, avem ce ne trebuie pentru sărbători. Și ce dacă aveam câteva saloane în plus, mă pune el la punct, numai fleții nu se descurcă și refuză până și lucrurile fără importanță.
    Taică-meu a stat la pârnaie doi ani prin anii șaizeci. De atunci și-a schimbat complet modul de gândire și de acțiune: dacă iei de la ăștia nu e furt, îți iei dreptul pe care ei ți-l refuză. Da, dar pentru asta trebuie să-ți bagi capul în pământ, să te faci că n-ai nimic împotrivă, îi dau eu ca de obicei replica. De parcă ar avea vreo importanță, oricum se întâmplă ce vor ei: dacă vor, te lasă liber, dacă nu, te închid. Simplu, conchide el tot ca de obicei.
    Sunt fleț, nu neg. Fraier de rup pământul. Am refuzat și înscrierea la repartiție pentru apartament, nu m-am înscris nici pe lista specială pentru mașină, am așteptat ca tâmpitul aproape șapte ani și acum, în loc să stau la apartament undeva lângă Piața Mică, stau cu părinții și trebuie să-l ascult toată ziua pe taică-meu dându-mi dă lecții de viață.
    E casa lui, el e bossul!
    Soția e în vacanță deja. La sfârșitul săptămânii trecute s-a dat vacanța, mai repede ca de obicei, ea își programase pentru joi o tură la Ziridava. Poate are noroc, găsește de cumpărat câte ceva să avem ce pune măcar simbolic așa sub bradul de Crăciun.
    În seara de miercuri îmi spune de planul ei cu rugămintea s-o duc dimineața în drum spre redacție până acolo: În rest mă voi descurca, nu trebuie să mai vii după mine, mă asigură încântată de vrednicia ei.
    Aprob mecanic din cap, sunt preocupat să înțeleg semnificația intervenției lui Ceaușescu la TVR. Nu mă concentrez la ce a spus, a fost absolut previzibil, cum putea să califice acțiunile care îi periclitează puterea dacă nu teroriste iar pe cei care manifestă niște huligani. A fost însă ceva improvizat, scenografia trădează, cu Elena și încă trei stând în picioare în spatele lui. El, mai în față și nițel lateral, tot în picioare în spatele unui birou banal, citind textul pe care îl ține în mâna stângă. E grav, foarte grav pentru el: după ce douăzecișicinci de ani emana forță și siguranță, iată-l acum într-o dificultate evidentă, izolat, părăsit. Mi se pare că am văzut începutul sfârșitului.
    A doua zi dimineața, era undeva în jur de nouă, ajungând la Podgoria, realizez că ceva nu se potrivește. Poate clădirile posomărâte în lumina de dimineață, poate chiar lumina, poate trecătorii. Merg până la Burza, întorc spre Ziridava, după care zăresc oamenii. Sunt ca pâcle de ceață printre copacii de pe Bulevard. Trebuie să fie undeva pe la Podgoria, se mișcă vociferând pe toată lățimea drumului. Din când în când aud un fel de strigăt colectiv, un urlet de lup în iarna care nu mai vine.

    revolutia la arad 2

    Ce se întâmplă, s-a uită la mine soția cu ochi mari de fetiță pierdută-n lume. Au ieșit oamenii, îi răspund eu liniștit, începe. Și eu ce să fac, mă întreabă ea îngrozită. Stăm în mașină în față la Ziridava. Ar fi bine să te duc acasă, îi spun, n-are rost să te pierzi pe aici, va fi oricum un Crăciun mai deosebit.
    Cu femeile nu e atât de simplu. Nu, zice ea, intru, poate găsesc ceva, nu-ți face griji, mă descurc eu. Așa sunt ele dacă e vorba de copil: în stare de orice, nici o revoluție nu le poate opri. Bine, zic eu, dar ai grijă să nu te prindă valul.
    Întorc în viteză la Sanitas trecând pe lângă oamenii care înaintează încet spre teatru. Îi observ mai bine la revenirea spre centru. În mijlocul bulevardului s-a format o coloană destul de imprecisă. Nu e ca la defilări. Mai spre margine, pe trotuar, lumea se mișcă ca valurile frânte ale unui curent nevăzut. Unii îi urmează dar nu foarte hotărâti, alții se pierd lateral sau în sens invers. Nu văd fețe doar masa de oameni îmbrăcați aproape la fel mișcând-se dezorganizat dar totuși hotărât spre centrul orașului.
    Ajung ultimul la redacție. Ședință nu se mai ține, ordinele plutesc în aer.
    Mă strigă adjuncta redactorului-șef. E singura persoană din redacție căreia mai toți i se adresează cu tovarășa. Dumneavoastră unde mergeți, mă întreabă. Unde să merg?, îi întorc eu întrebarea.
    La IAMMBA, cred că așa s-a hotărât, mergeți, vorbiți cu tovarășii de acolo și aduceți până la prânz materialul. Stă în birou cu spatele la fereastra care se uită spre parcul din fața hotelului Astoria. Doamnă Terhes, îi spun eu zâmbind nehotărât, vreți să vă întoarceți?
    Ochii ei care până atunci se învărteau în jurul chipului meu se opresc dintr-o dată. Mă fixează cu o privire deja cunoscută, privirea îngrozită din mașină a soției. Se întoarce spre fereastră, fac și eu câțiva pași spre ea să ne uităm împreună la TAB-urile care manevrează în fața hotelului, la soldații care se mișcă bezmetic printre ele.
    Ce se întâmplă, mă întreabă ea după câteva clipe cu vocea schimbată.
    Sunt soldații, Doamnă, a ieșit lumea în stradă, nu mai e nimeni în întreprinderi, îi spun eu, nu e cazul să mă duc la IAMMBA.

    FD0D451F-E4D9-4DEA-8A21-747560A2763A_mw1024_s_n

    Și ce veți face? mă întreabă cu o curiozitate neprefăcută pentru prima oară de când o cunosc.
    Ce să fac, ce ar face orice jurnalist: mă duc să văd ce se întâmplă, îi spun încercând s-o liniștesc și s-o asigur în același timp de sprijinul meu. Nu rezist să văd femei amenințate.
    Mă-ntorc să ies și dau nas în nas cu celelalte femei ale redacției. Aceeași expresie în ochii lor: indiferent de vârstă când lumea se dă peste cap femeile devin niște fetițe lipsite de ajutor. Doar Zsóka Zaiț mă privește altfel. E subțire și surescitată: vin și eu!
    N-apuc să-i răspund, intră mai mulți: s-a tras, au tras soldații. Eu n-am auzit nimic, e drept, stau prost cu auzul, urechea dreaptă funcționează la jumătate din capacitate, cred.
    E din armată. Ne pregăteam pentru concursul de tir pe brigadă, o săptămână întreagă ne-am dus la poligon doar eu și Năsturaș cu doi ofițeri. Năsturaș trăgea în dreapta mea. Nu mi-am dat seama, nu se punea problema pe timpurile acelea să purtăm căști, pocnitura armei sale, după mii de focuri, mi-a afectat auzul.
    Am plecat, spun eu răspicat fără să-mi dau seama de ce am apelat la această formulă de acasă.

    Va urma

    Lajos Notaros

     

    Citește și:

    Revoluția la Arad (II) Timișoara și Aradul

    Revoluția la Arad (I) Și ce dacă a fost ce n-avea voie să fie?

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    5 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.