duminicã, 14 aprilie, 2024

Special Arad Logo

    Oscar Special: „Sala profesorală”, un film german de Oscar care nu va lua Oscarul

    de Lajos Notaros | 25 februarie 2024, 12:25 PM | Film | Oscar Special | Recomandările editorilor

    0

    Asta este cu nemții, chiar dacă sunt turci – regizorul filmului, vom vedea, este de origine turcească –, în loc să facă filme care te prind imediat și te duc pe eternele câmpii ale distracției și divertismentului, ei se apucă de filozofie. E o boală veche la nemți, chiar și în literatură, în loc să povestească frumos despre întâmplări interesante și palpitante, ei o dau cu marile probleme ale existenței, de parcă lumea nu ar fi totuși ceva care trece până la urmă, ci „muntele vrăjit” al omului prins în propriile determinații și limite.

    Așa și cu filmul acesta, în loc să povestească frumos cum s-a întâmplat cu furturile de la o școală oarecare, cum a venit detectivul dat naibii și viclean să descopere făptașul, ei se apucă să intre în sufletul tinerei profesoare prinsă la mijloc, în sufletele adolescenților care încă nu reușesc să distingă răul de bine, în relațiile umane marcate de noua realitate digitală și corectă politic.

    Sala profesorală - Das Lehrerzimmer - The Teachers’ Lounge (2)

    Rezultatul este un film nemțesc enervant. Enervant de bun și deranjant de enervant. Reușește ceva ce doar filmele europene bune reușesc: să te lipească de ecran cu o poveste banală, dar care are o semnificație mult dincolo de poveste. Cineva, un comentator de pe FB spunea, în stilul ultimativ și atotcunoscător caracteristic online-ului care îți asigură o anonimitate sclipitoare și astfel autoamăgitoare, că toți părinții și dascălii ar trebui să vadă filmul acesta. Să vadă unde a ajuns școala, care sunt problemele peste tot, nu doar la noi, să mediteze oarecum la ieșirea din această criză de trecere spre nu știm unde.

    Filmul este enervant și pentru că este aproape perfect făcut. Actorii necunoscuți pentru cinefilii crescuți pe Schwarzi – tot neamț și el, dar de America – sau Bruce Willis, cel născut în Germania, în combinație cu Nicole Kidman și alte frumuseți adunate din toată lumea la Hollywood, sunt perfecți în rol, nemaivorbind de copiii care au fost găsiți printr-o selecție adecvată și de care probabil nu vom mai auzi de acum încolo. Macaulay Culkin-ul nemțesc nu există în acest film, chiar dacă cel puțin trei-patru dintre cei care jucau elevii prinși în vârtejul incertitudinii generale dau dovadă de talent actoricesc spontan și cu perspectivă.

    Sala profesorală - Das Lehrerzimmer - The Teachers’ Lounge

    Iar în Leonie Benesch facem cunoștință cu o altă actriță nemțoaică care alături de mult mai cunoscuta Sandra Hüller, cea nominalizată pentru un Oscar de interpretare în „Anatomia unei căderi”, ne demonstrează încă odată de ce nu poate fi uitată Marlene Dietrich nici după un secol de la începutul carierei sale americane. Nu, nu este de o frumusețe debordantă, este o tânără bine și simpatică care se identifică perfect cu rolul. Face, adică, exact ceea ce poate face un actor cu har și chemare. Și o face atât de bine încât nu poți lua ochii de pe ea. Și pentru că până acum nu ai auzit de ea, întrerupi vizionarea, fugi repede la Wiki, să vezi ce poți afla despre această actriță senzațională.

    Încântarea mea a fost cu atât mai mare cu cât e vorba de un domeniu familiar mie. Filmul se petrece într-o școală, în zilele noastre, nu în lumea gangsterilor sau a indienilor, asta ca să nu mai pomenim de războiul stelelor. După mai bine de treizeci de ani petrecuți la catedră, îmi permit să afirm că am ceva habar despre această lume. Și de aici vine singura mea observație critică. Cu observația că s-ar putea să greșesc, având în vedere că m-am lăsat cam de multișor de catedră și nici nu am profesat în Germania sau Turcia. Și cu atât mai puțin în zilele noastre.

    Leonie Benesch - Sala profesorală - Das Lehrerzimmer - The Teachers’ Lounge

    Reacția copiilor în final, modul în care au „soluționat” problema ivită, mi s-a părut nițel artificioasă, oarecum supralicitată, mai ales având în vedere modul în care au fost prezentați până atunci, cu toate tarele unei adolescențe timpurii. Dar nu țin foarte mult la impresia mea, chiar dacă autorii au forțat nițel nota, nu au ajuns nici măcar la marginea penibilului care decurge din aceste artificii atât de caracteristice filmelor care vor să impresioneze prin neprevăzut, respectiv soluții neașteptate.

    Pentru că, e bine să reținem, „cineaștii” americani, vorbesc înainte de toate de critici, sunt convinși că avem de a face cu un thriller. Un film de suspans, cum se spune pe la noi aici, iar asta este recunoașterea maximă, chiar și involuntară, din partea lor a valorii filmului. Să faci un thriller, cum zic ei, dintr-o poveste a unui furt școlar, un film care te ține cu sufletul la gură până la sfârșit, e ceva… chiar și cu măsurile de la Hollywood.

    Pentru că în rest, ei, da, nu ai ce să comentezi: filmarea este perfectă, muzica la fel, iar scenariul, chiar și în minimalismul său, fără cusur. De jocul actorilor am vorbit, rămâne, așadar, să îi amintim pe cei doi care au stat în spatele dramaturgiei și al regiei.

    E vorba de regizorul İlker Çatak, neamțul turc sau turcul neamț, nu prea are importanță aici și acum, cel care a realizat și scenariul împreună cu un fost coleg de liceu: Johannes Duncker. Și chiar dacă liceul era la Istanbul, scenariul pornește de la o întâmplare, mai precis două, reale, întâmplate chiar cu cei doi autori, respectiv cu sora lui Duncker, profesoară de matematică la Köln. Aflați la începutul carierei lor, în jur de 40 de ani, cu studii foarte serioase în domeniu, cei doi se anunță de pe acum adevărate promisiuni ale cinematografiei europene și, înainte de toate, germane.

    Asta ar fi, desigur, happy-endul, dar precum se știe, cinemaul european nu se omoară după happy-end. Tocmai de asta am spus ce am spus în titlu: pe lângă „Zona de interes”, un film englezesc care se folosește de asemenea de actori și cineaști germani, în frunte cu mai nou omniprezenta Sandra Hüller, și care vorbește în germană despre Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz, după un text de Martin Amis, „Das Lehrerzimmer” nu prea are șanse reale la Oscar.

    Și e păcat…

    PS: Era să uit: corespunde în mare și pretențiilor mele elementare de la un film care se respectă. Are puțin peste o oră jumătate, iar genericul e negru-alb cu un pic de albastru…

    Nota autorului: 

    Nota Oscar Special 6 stele

    Explicația notelor:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Slab
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    3 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.