Herman Mankiewicz, fratele mai mare al lui Joseph, a fost un jurnalist (newspaperman), posibil primul critic de film în sensul modern și care înainte să moară la 55 de ani ca urmare a alcoolismului său notoriu, a lucrat ca scenarist, dramaturg la cel puțin 30 de filme din perioada clasică a Hollywoodului.

Dar numele său este legat înainte de toate și de toți de primul film al lui Orson Welles, copilul minune care la 25 de ani, în 1941, realizează acel film legendar care îi cimentează faima până în zilele noastre. Este vorba, desigur, de „Cetățeanul Kane”, considerat, cel puțin cincizeci de ani, filmul cel mai important din istoria de până acum a cinematografiei.

Despre toate astea e bine să știi dacă vizionezi filmul „Mank”, regizat de David Fincher și cu Gary Oldman în rolul titular.

De Gary Oldman nu are rost să vorbim multe, este unul dintre actorii cu substanță de la Hollywood, David Fincher fiind unul dintre meseriașii filmului american din ultimele decenii, de numele său fiind legate filme care au făcut ceva vâlvă, fără însă să iasă din tiparele de pe acum arhicunoscute ale filmului american. „Seven”, „Fight Club”, „Curiosul caz al lui Benjamin Button”, toate trei cu Brad Pitt, apoi lovitura mai recentă cu „The Social Network” sau chiar filme care au făcut ceva bani, cum a fost „Fata cu tatuajul de dragon” sau ultimul, de acum aproape șapte ani, „Gone Girl”.

Fincher este un meseriaș care își pregătește minuțios, în detaliu, filmele sale, dar ajunge rareori dincolo de culmile meseriei, acolo unde Orson Welles – cel pe care îl prezintă în film nu tocmai simpatetic – se simțea ca la el acasă. Vorbim de acel teritoriu cu aerul rarefiat al artei cinematografice, zona unde se nasc ideile și tehnicile noi, așa cum despre Cetățeanul Kane se spune că ar fi revoluționat tehnica și arta cinematografică.

Mank este diminutivul de la Mankiewicz, povestea fiind bazată pe ideea până acum discutată și discutabilă că singurul Oscar luat de filmul lui Welles a fost pentru scenariu, acolo unde pe lângă Mankiewicz apare și regizorul, însă se presupune că tânărul Welles nu a avut nicio contribuție esențială la asta.

După cum se știe – sau ar trebui să știe cei care vizionează filmul – cetățeanul Kane este numele din film pentru William Randolph Hearst, omul care a fost la un moment dat mogulul presei americane, un bogătan care avea o influență decisivă și la Hollywood, dar și în politica tării, el fiind cel care, alături de Louis Mayer – da, leul din Metro-Goldwyn-Mayer – l-a oprit pe scriitorul socialist Upton Sinclair să ajungă guvernator al Californiei.

Ideea este că alcoolicul cu gură spartă Mankiewicz s-a răzbunat de fapt pe Hearst scriind acest scenariu, fiind și el un socialist-umanist la bază, oricum un boem care nu dădea doi bani pe puterea care decurge din bani.

Toate acestea însă sunt presupuneri și bârfe, iar filmul lui Fincher se împotmolește în aceste presupuneri și bârfe, în timp ce prin tehnici încearcă să creeze o replică sau mai exact un comentariu la Cetățeanul Kane. Este alb-negru, flash-backurile sunt identificate prin inserții scrise, chiar și montajul trimite pe alocuri la pretențiozitatea nervoasă a filmului la care se referă, asta fără să mai vorbim de atenția, la fel de pretențioasă, cu care reimaginează lumea hollywoodiană a anilor 30-40.

Nominalizat la 10 Oscaruri, fiind astfel cel mai nominalizat anul acesta, nu va lua probabil decât câteva, mai ales la categoriile care creează această impresie de care am vorbit mai sus: producție, cinematografie, decoruri, costume și eventual ceva la interpretare, dar nu neapărat Gary Oldman. Actrița Amanda Seyfried, care o joacă pe Marion Davies – da, cea din reclama de pe Mețianu, recondiționată la inițiativa Special Arad și Arad Culture – perechea lui Hearst, despre care se spune că ar fi, mai precis o parte importantă a corpului ei, Rosebud (Boboc de trandafir), ultimul cuvânt, considerat o enigmă eternă a cinematografiei, pe care îl pronunță în Citizen Kane mogulul pe patul de moarte, are șanse mai mari și pe bună dreptate, ochii ei părând a fi singurele puncte vii din filmul lui Fincher.

David Fincher a început în anii optzeci ca regizor de videoclipuri muzicale și publicitare, această activitate a sa continuând până în zilele noastre. A realizat zeci de astfel de clipuri, multe pentru Paula Abdul, dar de numele său se leagă și clipuri pentru Michael Jackson, Madonna sau The Rolling Stones. Numai că ceea ce dă bine într-un clip muzical se pleoștește rău într-un film ce se vrea artistic. Forța unui film nu stă neapărat în tehnică și folosirea ei cu virtuozitate, ci în impresia creată de ansamblu, respectiv de impactul mesajului său de dincolo de poveste.

Tocmai în asta stă forța filmului lui Orson Welles sau al celui care i-a luat locul în preferințele criticilor de la Sight&Sound, cei care de peste 80 de ani reînnoiesc anual lista celor mai bune filme. Despre „Vertigo”-ul lui Hitchcock vorbim, desigur.

Mank strălucește prin „production value”, dar rămâne departe de căruță la impresia artistică.

Până și Oldman pare plictisit în rolul său, impresia finală fiind că am văzut un film bunicel despre prima perioadă, cea numită clasică a Hollywoodului.

Recomandabil pentru cinefili, dar fără niciun interes pentru spectatorul oarecare.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Surse foto: Netflix, No Film School, WWD, Reddit, Town&Country