Realitatea este că ultimul an ne-a îmbogăţit vocabularul uzual cu diferiţi termeni, majoritatea legaţi de pandemie, ne-a făcut mai atenţi la sistemul sanitar, ne-a reaşezat efectiv din punct de vedere social şi uman. Aproape pe fiecare dintre noi – ca să nu generalizez – dar sigur în mod diferit pe fiecare dintre noi.

Redeschid subiectul (în fapt, niciodată închis) deloc întâmplător, deoarece – azi fiind 23 februarie – s-a scurs fix un an de la confirmarea primului caz de coronavirus în România. Nebunia începuse mai devreme, mai întâi în China, apoi, în State şi Europa. Subiectul a fost, este şi va fi întors pe toate feţele, de la realităţile crunte la teoriile conspiraţiei. Însă, trăgând o linie… punctată, cu un bilanţ parţial, cu ce ne-am ales în urma acestui an? Aşa cum am spus, cu o reaşezare a modului nostru, al fiecăruia, de a gândi.

Eu, personal, întrevăd un mare lockdown social. Oricum, şi fără pandemie, tot într-acolo ne îndreptam, spre o autoizolare, fie tehnologică (butonând la nesfârşit discuţii virtuale), fie financiară (pe principiul „fiecare cu  viaţa lui, cu vacanţa lui, cu banii lui, cu casa şi maşina lui”). Pandemia a adâncit această tendinţă de izolare, a justificat-o practic. Din păcate, a lovit şi în acea parte a societăţii mai dornică de socializare, cei care îşi doresc să meargă la meciuri, la festivaluri, la teatru sau concert.

Situaţia nu se ameliorează, ci dimpotrivă. Se anunţă noi valuri pandemice, noi tulpini (vă spuneam că ne-am îmbogăţit vocabularul) astfel încât prezenţa pe stadioane – un fapt banal acum un an şi jumătate – va părea o concesie a autorităţilor şi un act de curaj din partea noastră.

Sigur, boala există, este periculoasă şi face în continuare victime. E în sarcina sistemului sanitar şi a celui administrativ modul cum o tratează. Ca boală! Ca fenomen social, e sarcina fiecăruia dintre noi de a trata această pandemie, astfel încât să nu intrăm într-un lockdown pshic de lungă durată, de care să ne debarasăm greu, mult după ce pandemia va fi trecut!

În aparenţă, totul pare simplu, dar deja ne-am creat un reflex necondiţionat al ieşirilor în agora. Aidoma, dacă îmi permiteţi un spirit de glumă, celebrului Pavlov, care şi-a creat un asemenea reflex necondiţionat încât marele savant tot îi ducea de mâncare  câinelui, la trei luni după ce patrupedul murise.

Ieşirea din lockdown-ul propriu nu depinde nici de virus, nici de medici, nici de autorităţi. E jocul fiecăruia.