Discutând deunăzi cu o colegă tânără, clar talentată și foarte dedicată, despre un eveniment arădean din săptămâna care a trecut, am căzut oarecum pe gânduri.

Văzând diferența de percepție și apreciere dintre noi a evenimentului despre care discutam mi-a trecut prin cap să fiu eu cel care, în ciuda vârstei și a experienței, nu judec corect problema. Ce să mai zici, vârsta, dom’le! Se pare că vremea a trecut prea repede, iar eu am rămas, vorba aia, înglodat în trecut, tributar unei perspective care nu se mai poartă.

Ce să vă mai spun, judecați și dumneavoastră: oare e banal, firesc și absolut normal, ba chiar „cool” ca vicepreședintele Consiliului Județean să joace în continuare pe scena teatrului pe care l-a părăsit acum câțiva ani pentru politică?

E vorba despre simpaticul actor Ionel Bulbuc, cel care a devenit de câțiva ani politician, iar prin consecință vicepreședinte la Consiliul Județean Arad. Și cel care și-a reluat rolul din spectacolul „Cererea în căsătorie” pentru o reprezentație la Chișineu-Criș.

Acuma să ne înțelegem. Ionel Bulbuc era un actor de perspectivă, alegerea sa pentru politică nu o discutăm. Însă după această „ieșire în decor” ne punem întrebarea, ce să îl considerăm de acum încolo: actor sau politician? Sau ambele, în fond, se știe de când îi lumea, cele două nu se exclud?

Încă-odată: se poate că am îmbătrânit eu degeaba, mai nou asemenea comportamente nu sunt deloc anormale, dimpotrivă, țin de spiritul cel nou al timpurilor, de digitalizare și virtualizare. „Everything goes”, spune englezul de o vreme bună, adică merge orice, hai să nu ne formalizăm, hai să nu ținem ca orbul de bâtă de niște precepte depășite.

Sunt perfect de acord până la un punct. Poate nu mai văd bine, din cauza vârstei, acel punct?

Trec peste prezența pe scenă a primarului Bibarț la deschiderea tradiționalului festival francofon „Amifran”. În cazul său este evident, ar trebui să urmeze invers mișcarea lui Bulbuc: să se îndrepte dinspre politică spre teatru. Talent are cu carul. Păcat că un actor, dacă nu se implică și în politică, mai nou moare de foame la Arad.

Ajung din nou în fața Consiliului Județean Arad – știți, vorbesc de clădirea aceea din Pădurice care trebuia să fie bancă – minunându-mă de splendoarea Târgului de Toamnă. Mult mai mare anul acesta decât în anii premergători, atât de mare încât nu a mai avut loc destul acolo, s-a extins până sub Casa Sindicatelor, o clădire, de altfel, despre care iarăși nu prea știm al cui este și la ce servește mai nou. Asta dacă facem abstracție de sălile de gimnastică, forță, aerobic și alte dintr-astea care țin, iarăși, de arta spectacolului.

Mă opresc un pic aici, gândindu-mă la Piața Mare, de fapt piața tradițională a orașului și care devine, încet, dar sigur, ceva despre care nimeni nu știe cu precizie ce este. Aici sunt însă perfect de acord cu o altă colegă tânără și dedicată care, nu de mult, ne-a prezentat „spectacolul deșertăciunii” din noua locație a Pieței Mari, un fel de sală de spectacole unde nu se mai duce nimeni. Nici măcar actorii-vănzători.

Și uite așa, înțelegem de ce într-un oraș tradițional comercial, piețele se desființează și sunt relocate în fața Consiliului Județean sau în spatele impunătoarei clădiri a primăriei. Dar ca să ne înțelegem și mai bine, nu piețele, ci spectacolul piețelor. Cele care dincolo de utilitate, de vânzare-cumpărare, mai au și altceva: un mesaj, nu-i așa, acel mesaj subliminal: vedeți și țineți minte cui trebuie să-i mulțumiți.

Și, da, recunosc, sunt depășit: într-un oraș unde cea mai mare vedetă nu este un artist, un actor, pictor, poet, sau scriitor, eventual sportiv ci președintele europarlamentar al partidului de „guvernământ”, e firesc ca spectacolul să primeze. Nu realitatea, nu banalul cotidian și util, ci excepționalitatea spectacolului pentru cei mai puțin atenți.

În fond, mai nou trăim cu toții pe ecrane. Că ne punem sau ne uităm, contează mai puțin. Ceea ce rămâne este imaginea, selfiurile șugubețe și involuntar comice, mesajele criptate în citate despre care nimeni nu știe nimic precis. Nu e nicio minune că mai nou pe aici, prin Arad, totul devine virtual.

Începând cu spațiile de parcare de pe pistele de biciclete, cu vestitul, pe vremuri, ștrand, cu podurile care duc nicăieri, atunci de ce să ne mai pese că Piața Mare dispare și apare acolo unde vor actorii care nu reușesc să se retragă acolo unde le-ar fi locul.

De ce să ne mai mirăm că la Balul Comunității Arădene – de altfel o acțiune care în intenții este cât se poate de onorabilă – nu se dansează, ci se stă la mese, se ascultă muzică și se aplaudă.

E drept, am îmbătrânit, pe vremea mea la baluri se dansa, se cânta, chiar se chefuia, iar premiile se dădeau nu atunci, la bal, ci eventual la o festivitate, hai să-i spunem, gală de premii. Și nu în sala de concerte care odată a avut cea mai bună acustică din țară, expropriată acum pentru sindrofiile de partid și stat, eventual în sala Casei Sindicatelor sau a fostelor cinematografe ajunse în ruină, renovate, așa cum ar sta bine unor administratori care s-au lăsat de actorie.

Și uita așa, am ajuns la obiectul discuției noastre în contradictoriu cu tânăra mea colegă în ale jurnalismului. Asta, ca să nu fie vorbe, să nu cumva credeți că și presa, jurnalismul din Arad a ajuns în totalitate un spectacol al actorilor care nu își găsesc locul în lumea reală.

În lumea aceea depășită și învechită în care spui ceea ce faci și faci ceea ce spui.

Nu de alta, doar așa, ca balul să fie bal și spitalul, spital…