Deși au ajuns un adevărat fenomen, care consumă multe resurse, inclusiv financiare, huliganii din tribune, mai ales cele de pe stadioanele de fotbal, încă nu sunt tratați cu suficientă seriozitate. Una dintre dovezi fiind oferită de superficialitatea cu care se fac controalele la intrarea pe stadioanele noastre, precum și de lejeritatea cu care această superficialitate este tratată de organele de ordine.

Apoi, desigur, în discuție trebuie introduse și cluburile care, fericite că echipele sunt susținute de aceste grupuri de „hooligans” (huligani”), practic le încurajează activitățile ce nu au legătură cu sportul în general. Și, desigur, presa care-i tratează pe șefii unor astfel de așa-zise galerii ca și cum ar fi oficiali ai cluburilor.

Ca să delimităm problemele, precizez că acei suporteri, organizați sau nu, care trăiesc efectiv pentru echipele lor de suflet, dar fără să aprindă petarde sau chiar tribune, nu intră în această discuție. Ei chiar merită respect.

Tristețea în ritm de fado

În toamna anului 1998, la Porto s-a consumat unul dintre cele mai dramatice momente ale fotbalului nostru, la nivel de națională. În fața a aproape 50 de mii de spectatori, naționala noastră, fără Hagi, retras, dar cu Gică Popescu, Dorinel Munteanu, Viorel Moldovan, Ionuț Lupescu sau Dan Petrescu a fost, dominată copios de o națională a Portugaliei în care străluceau, printre alții, Luis Figo, Rui Costa sau Vitor Baia. Despre Ronaldo nu se știa mare lucru pe-atunci, pentru că avea doar vreo 13 ani.

Dacă mai adăugăm și plecarea lui Anghel Iordănescu (înlocuit de Victor Pițurcă), devine limpede că Portugalia pornea mare favorită. Iar prima repriză chiar asta a arătat. Ai noștri au fost pe teren, dar n-au contat.

La pauză, lume relaxată, veselă, bine dispusă, ascultau muzica tânguitoare pusă de organizatori. O doamnă gravidă, foarte activă în timpul meciului, chiar periculos de activă având în vedere starea ei, s-a calmat și se unduia pe ritmurile fado–ului ce prevestea, parcă, furtuna ce avea să vină după pauză.

Și a fost furtună la poarta bravului Stelea care a apărat tot, tot, tot, inclusiv un penalty. Apoi, în prelungiri, s-a produs minunea: Dorinel Munteanu a marcat, la singurul nostru șut pe poartă din întregul meci. Dar ce șut năprasnic!

Suporterii, nu huliganii

S-a instalat liniștea pe Das Antas. Speranțele portughezilor s-au prăbușit odată cu șutul devastator al lui Dorinel, prevestind, parcă, soarta stadionului  lui FC Porto ce avea să fie demolat în 2004. Triști, resemnați, dar cu o demnitate care, probabil, le-a intrat în ADN prin cultură și istorie, spectatorii au părăsit tribunele.

N-au dat foc tribunelor, ca huliganii, n-au afișat hărți cu Portugalia mare – și chiar a fost mare Portugalia, e drept, dincolo de Europa -, n-au cerut demisii, nu s-au bătut cu jandarmii. Sigur, erau supărați și frustrați, cu siguranță și nervoși, ca orice suporteri, dar își duceau aceste sentimente grele cu convingerea că viața merge mai departe. Probabil asta o fi diferența dintre fado și manele…

Mulți s-au îndreptat spre poarta pe unde ies autocarele cu sportivii și au așteptat până s-a terminat conferința de presă pentru a-i vedea pe fotbaliști.

Era clar pentru orice român obișnuit cu atmosfera incendiară, la propriu, de pe stadioanele noastre, că va urma o reacție dură a suporterilor portughezi mai înfierbântați, poate chiar geamuri sparte. Nici vorbă de așa ceva. I-au aplaudat pe ai noștri și i-au ignorat pe ai lor (sigur, au fost și cuvinte mai grele, dar răzlețe și nu urlate). Apoi, au plecat care încotro. Mulți, la „repriza a treia” – în fond, chiar dacă era trecut bine de ora 22, era o seară frumoasă de octombrie ce merita încehiată cu o discuție despre fotbal.

A urmat meciul de la Budapesta. Altă lume, altă muzică, mesaje, huiduieli, istorie, trupe de ordine ca în prag de război. Nici csardașul nu-i fado…

Au trecut anii, victoriile s-au tot împuținat în timp ce, în tribune, huliganii și-au creat lumea lor. Acolo nu mai este loc de fado sau de bucurie. Este doar încordare, nervi, foc, explozii, urlete, mesaje tot mai politice, tot mai mută violență în toate formele ei. În tribune nu mai există loc pentru ideea de adversar. Doar dușmani, care trebuie, vorba cântecului, să moară.

Tribuna cu copii

UEFA ne-a obligat, a doua oară, să jucăm un meci, acasă, fără spectatori. Din motive cunoscute. A fost permis, totuși, accesul copiilor în tribune. Iar la meciul cu Andorra, au fost vreo 21 de mii, care au reușit să creeze o atmosferă încântătoare. A fost unul dintre foarte puținele meciuri din ultimii ani pe care l-am putut urmări, în fața televizorului, fără să dau sonorul la minim. Și fără să-mi fie jenă să privesc imaginile din tribune.

Nu demult, mă întrebam de ce există atât de multă ură și violență în societatea noastră (vezi aici). N-am amintit și despre sport, doar pentru că, indiferent de temă, articolele nu sunt nuvele.

Minunații copii care au umplut cam jumătate din tribunele celui mai mare stadion al țării, mi-au adus în minte multe alte episoade violente din fotbalul nostru, având ca „actori principali” spectatorii. De fapt, nu simplii spectatori ci aceia grupați în tot felul de „legiuni”, „guardia” sau diferite „peluze cardinale” (nord, sud…), dispuși să-i calce în picioare, la propriu, pe cei care „îndrăznesc” să nu țină „până la moarte” cu o anumită echipă. O atitudine născută, parcă, și din limbajul îndeobște promovat de protagoniștii acestui sport care, deși se plimbă pe teren, la interviuri se declară gata „să moară”.

Sincer, după experiența de la meciul România – Andora, mă așteptam ca FRF să spună că va continua să aducă copiii la următoarele meciuri ale naționalei, cărora să le pună la dispoziție măcar o peluză, dacă nu o tribună. Nu ar fi nicio pierdere financiară – oricum nu se umplu tribunele la meciurile naționalei.

Ar fi însă o șansă de a testa limitele acelor derbedei primitivi care par că nu pot fi potoliți. Comportamentul copiilor ar putea fi un exemplu pentru ei și, poate ar avea anumite rețineri să-și exhibe primitivismul de față cu copiii.

Oare sunt eu naiv? Posibil, dar tot cred că merită încercat. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru a mai putea asculta imnul cântat de peste 20 de mii de voci de copii.