Am trăit să o vedem şi pe asta! Şi nu doar să o vedem, ci şi să o simţim pe pielea noastră, tăbăcită de atâtea şi atâtea încercări. Dacă în urmă cu o bună bucată de vreme, într-o după-amiază, pornindu-mi pasul prin cartier, pe binecunoscutele alei dintre şi mai cunoscutele blocuri vechi de zile, m-a încercat o mare dezamăgire: linişte de cimitir, parcuri înecate în tăcere, curţi pustii, sute de hârtii, bănci uitate, uşi încuiate la blocuri, geamuri ferecate, garduri vii netunse, balamale neunse, câini slabi, nemâncaţi… etţetera, de m-am văzut obligat să întreb aşa, ca să mă aflu în treabă: „Măi, fraţilor şi surorilor întru credinţă în viaţă, mişcare, cântec, joc şi voie bună! Unde aţi dispărut cu toţii?”, iată că starea de fapt nu doar că nu a dat semne de însănătoşire, ci s-a acutizat pe zi ce trece culminând cu perioada pe care tocmai o traversăm.

Astfel din cauza pandemiei: au dispărut puţinii muncitori care animau cât de cât dimineţile mijloacele de transport în comun; părinţii, cu copii cu tot, stau ascunşi în case; s-au “topit” bătrâni care mai ieri se sfădeau între ei pentru scaunele de la mesele la care se juca şah sau şeptică, în “Parcul bătrânilor”; au pierit trecătorii ce dădeau zilnic viaţă străzilor  urbei lăsând în urmă câţiva, puţini la număr, probabil de sămânţă; s-a volatilizat mare parte dintre vânzătorii de prin pieţe cu tot cu cumpărători; pensionarii tremură din toate încheieturile prin case, lipiţi cu ochii de ecranele televizoarelor;  au dispărut până şi certurile ce călătoreau ca o “boală contagioasă şi mutătoare” de la bloc la bloc, spre deliciul celor mari şi spaima copiilor; bisericilor, magazinelor, cafenelelor, cinematografelor, restaurantelor şi atâtor locaţii au început să le ruginească lacătele de la uşi; … toate acestea în vreme ce pe străzile pustii, seara, nici barem câinii comunitari nu se mai plimbă.

Pe de altă parte, după ce au dispărut în timp fabrici, stadioane, denumiri de străzi, fonduri: de carte, “de parte”, “de ten”, funciare, europene, naţionale, locale…, iată că acum, în plină pandemie, au început să se facă nevăzuţi până şi unii dintre cei mai “curajoşi” oamenii politici. Ei, în care alegătorii au investit încredere deplină, au prins viteză ameţitoare asemeni găleţii care după ce doar ea a avut privilegiul să scoată din fântâna răcoroasă apă rece pentru “favoriţi”, se îndreaptă în cele din urmă, cu tot cu lanţul rupt pe la cine ştie a câta za, spre fundul întunecos şi mocirlos, îngrozită că nimeni nu o va mai scoate vreodată la lumina zilei.

Pustiu

Peste toţi şi peste toate pluteşte o linişte devastatoare. Oraşul zici că e un mare cimitir de la atâta tăcere şi pustiu ce-l încearcă. Câţi, însă, dintre noi, oameni supuşi modernităţii, ne-am gândit vreodată ce e acela pustiul? În general cuvântul acesta ne duce cu gândul la o regiune sălbatică, nepopulată, poate chiar acoperită cu nisip. Uneori “fluierăm a pustiu” fie dezamăgiţi de toţi şi de toate, fie din părere de rău, de plictiseală ori din pagubă. Alteori, ne simţim pustiiţi adică părăsiţi, înrobiţi parcă într-o stare de singurătate apăsătoare care aduce mâhnire, supărare şi durere. Când aflăm, însă, că pustiul poate fi înţeles şi ca loc umblat de cel rău (numit acum coronavirus) ce stă gata oricând să-i înghită pe cât mai mulţi, abia atunci pricepem grozăvia nenorocirii ce se abate peste lume. Aşa stând lucrurile chiar merită să ne întrebăm noi pe noi înşine: “Ne înfricoşează sau nu pustiul?” Dacă da, haideţi să îl ţinem la cât mai mare distanţă! Cum? Simplu! Prin reconsiderarea atitudinilor noastre faţă de semeni, comportament atât de necesar zilelor de acum. Şi cum altfel dacă nu prin omenie şi demnitate? Câţi, însă, dintre noi, trăitorii acestor zile pe cât de “luminate” de tehnică, modernism şi extravaganţă, pe atât de întunecate de impostură, egoism şi răutate, mai reuşim să fim demni şi drepţi?  Câţi dintre noi, vieţuitorii acestor locuri  binecuvântate cu atâtea frumuseţi ce (încă) încântă ochiul, mai avem puterea să stăm în picioare, cu demnitate şi întru dreptate? Cu ochii mijiţi şi strânşi cu putere am strivit, în atâtea rânduri, lacrimi, ori ne-am muşcat buzele până la sânge, răbdând ocări, batjocură şi înjosiri de la cei care trebuiau să conducă destine şi nu să le distrugă. Aşa stând lucrurile, mai putem vorbi despre vrednicie, destoinicie, capabilitate, sobrietate ori respect? Dar despre echitate, justeţe, corectitudine, cinste şi în cele din urmă despre omenie? Chiar aşa să fim de năuci încât toate acestea să le fi rătăcit sau pierdut definitiv? Eu cred că nu! Şi dacă aşa stau lucrurile înseamnă că mai putem spera la o schimbarea în bine, o revenire la normalitate care trebuie să înceapă cu şi de la noi! Fiecare în parte, dar şi împreună, vom putea ţine pustiul departe, cât mai departe.

Rugăciune şi calm

Acum, când peste lume s-a aşternut o linişte cutremurătoare, când speranţa lumească se pierde printre bâjbâieli decizionale parafate la nivel înalt, când ştirile, care mai de care mai controversate, dau năvală în casele noastre prin toate canalele de informare, când s-a constatat că principalul principiu al epidemiei produse de coronavirus este că nu respectă niciun principiu, căzând seceraţi de boală, la întâmplare, tineri, bătrâni, copii, când am fost obligaţi să recunoaştem că în faţa bolii şi a suferinţei suntem egali, iar funcţiile şi rangurile nu fac doi bani, averile şi toate cele materiale rămânând pe pământ, mâncate de molii şi de rugină… acum când nu suntem în stare, cu toate cuceririle ştiinţei şi ale tehnicii, să pronosticăm momentul de final al grelei încercări prin care trecem, trebuie să avem credinţa că prin rugăciunea îndreptată spre Cel ce toate le vindecă şi ne poartă de grijă şi prin încrederea în medici, vom trece peste toate şi în curând ne vom reîntâlni unii cu alţii. Cu convingerea că vremea pe care o trecem ne-a adus şi clipe de trăire sufletească alături de cei dragi, în familie, iar în vremea ce va veni vom profita de fiecare moment al vieţii, bucurându-ne de aspecte cărora altădată nu le-am dat importanţă, vă doresc tuturor multă sănătate îndemnându-vă la rugăciune şi calm.

Oameni buni, să fiţi buni şi nu uitaţi, când răul tinde să cuprindă totul într-o clipită voi nu aveţi a vă teme, Dumnezeu nu clipeşte niciodată!

Gheorghe Hodrea
Arhidiac dr.