Electricianul meu a auzit că am avut Covid. Deunăzi, îl sun să ne dăm o întâlnire, să terminăm niște lucruri începute și neterminate. „Nu vreau să mă întâlnesc cu dumneavoastră, doamnă!”. Surprinsă, îl întreb de ce? „Păi, ați avut Covid!”, „Aha, zic, am avut, e drept, dar dintre noi doi, țin eu să subliniez, eu sigur sunt negativă, cu un test nu mai vechi de vreo patru zile; s-ar putea, nu-i așa, ca acum pozitivul dintre noi doi să fiți dumneavoastră și nu eu, ca să nu mai spun că purtăm măști…”. Gândindu-se puțin la logica mea, închide totuși discuția cu faptul că nu, nu se va întâlni cu mine și că va trebui să găsim o soluție să rezolvăm ce-aveam de rezolvat fără să ne vedem. Ceea ce am și făcut.

Fosta mea colegă de salon din Spitalul pentru persoane bolnave de Covid, din Grădiște, are găini. În timp ce eram internate, găinile cu pricina au livrat zeci de ouă. Ouă adunate sârguincios de un membru al familiei și pe care colega mea a decis, odată ajunsă acasă, să le ofere, gratuit, vecinilor, prietenilor, oricui ar fi avut nevoie de ouă proaspete. În mod ciudat, nu le-a acceptat nimeni. Am fost singura care am acceptat un carton de ouă de casă, oferite cu drag. „Incredibil ce se întâmplă. N-am avut cui să dau ouăle, pentru că am avut Covid, mi-a explicat. De parcă eu le-aș fi ouat, nu găinile, a râs, molipsitor”.

Ieri dimineață, în timp ce aruncam gunoiul, m-am întâlnit cu o vecină. Am salutat-o și mi-a răspuns imediat la salut, timp în care însă a alergat, efectiv, spre aleea de lângă bloc, special pentru a nu se intersecta cu mine pe traseul spre tomberoane. Nu mă abțin și o întreb dacă se grăbește undeva. Mi-a răspuns: „A, nu, dar cum tu ai avut Covid, am zis să…”.

Considerând că mă confrunt deja cu un fenomen, nu pot să-l ignor, pur și simplu. Nu de alta, dar reacția exagerată și total nejustificată a oamenilor față de cineva despre care SE ȘTIE, subliniez, SE ȘTIE că a avut Covid, tinde să devină pandemică, ridicolă fiind, de bună seamă, din capul locului. În fond, oameni care se prea poate să fi avut ei înșiși Covid, cu simptome sau fără, oameni care s-au tratat acasă, având forme ușoare sau care sunt infectați chiar acum cu virusul nenorocit, însă fără să știe, dar TĂCÂND, se feresc ca de ciumați din calea celor care, în mod cert, în clipa aceasta nu mai au Covid, dar despre care se știe, public, că au avut boala. În paralel, în supermarketuri abia poți să te ferești de oamenii care-ți suflă în ceafă, mai grăbiți ca tine de mii de ori și care forțează un rând fără să se gândească deloc că persoana din față sau de alături ar putea AVEA Covid. Atunci, în chiar momentul acela. S-ar feri, probabil, dacă ar ști că AU AVUT Covid, nu însă și în situația perfect posibilă ca omul pe care îl împing, îl ating sau căruia îi respiră aerul de la o distanță deloc regulamentară, să fie infectat în chiar momentul acela și să transmită boala.

Am vrut, inițial, să insist pe empatie. Pe faptul că un om care a trecut printr-o boală care a ucis câteva milioane de oameni în ultimul an are trăiri și sentimente mult mai fragile în comparație cu cineva care a avut norocul să n-o contacteze sau să treacă prin ea fără simptome. M-am răzgândit însă. Empatia rămâne, pentru mulți, doar un termen obscur de dicționar. Un cuvânt oarecare. E mai ușor să respingi, decât să treci o situație prin filtrul gândirii, e mai ușor să blamezi, în loc să empatizezi. În fond, atâta timp cât un lucru nu ni se întâmplă nouă, de ce-ar avea el importanță?

Cândva, povesteam într-un articol, pe acest blog, despre situația unei fetițe infectate cu HIV, pe care părinții au fost nevoiți să o mute nu doar din școala în care învăța, ci chiar din localitate, după ce câteva zeci de alți părinți s-au revoltat public pentru faptul că eleva nu poate nicidecum să fie colegă de clasă cu copiii lor sănătoși. Nu au contat explicațiile medicilor, nu a contat nici măcar faptul că, până atunci, vreme de câțiva ani, acel copil chiar a fost în aceeași clasă cu copiii aceia sănătoși și nu a existat nicio situație care să le pună în pericol sănătatea. A contat doar furia generală. Revolta. Aș spune „prostia”, dacă nu aș ști sigur că aș deșuruba o grămadă de sensibili care, inclusiv în fața expunerii unui exemplu de prostie crasă, tot s-ar revolta că am avut îndrăzneala să consider pe cineva prost grămadă. Oamenii, cumva, au capacitatea de a se delimita de absolut orice subiect, atunci când sesizează că ar putea fi catalogați ca făcând parte dintr-o masă amorfă de indivizi lipsiți de rațiune; în sine, își consideră convingerile infailibile, chiar demonstrate, rațional și cu cărțile pe masă, de cei care se pricep cu adevărat la ceva.

În ce mă privește, m-am gândit mult înainte de a scrie despre întâlnirea personală cu virusul care agită omenirea de un an încheiat. Știam că nu trăim într-o societate perfect rațională și că, atunci când îți este cu adevărat greu, în afară de familie și de doi, trei prieteni, nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine. Totuși, am experimentat și reversul lipsei de empatie. Și am scris. Pentru cei care chiar vor să audă. Sunt absolut convinsă că o persoană care-și ia din viață un minut, transmițându-ți sănătate, nu o face pentru că vrea să transmită altceva, ci pentru că, undeva, în străfundul sufletului, știe sigur că i s-ar putea întâmpla același lucru și că distanța dintre bine și rău, dintre sănătate și suferință, e minusculă.

Trecând prin atâtea, am convingerea, în momentul acesta, că fiecare din noi vom ajunge, în privința infectării cu virusul SARS-CoV-2, exact în situația mașinilor: care AU FOST lovite și care VOR FI lovite. O confirmă toate datele posibile. De unde și apelul la mai multă rațiune și simțire.