Fără să epuizăm arsenalul psihologic folosit de Securitate, încheiem cu celebra sintagmă a criticii și autocriticii. Cu toate că pare simplistă și fără profunzime, a fost ideea care a contribuit poate cel mai mult la modelarea mentalității securistice care ne bântuie prezentul.

Conceptul, împrumutat din ”tezaurul gândirii marxist-leniniste”, servea din momentul lansării sale la  legitimarea ipocriziei necesare supraviețuirii într-un regim totalitar. Sinceritatea, franchețea, revolta onestă în fața nedreptăților au fost aruncate la ”lada de gunoi a istoriei” ca rămășițe ale gândirii mic-burgheze pervertite de exploatarea omului de către om.

Ideea incumbată în concept era că nu poți critica decât după ce ți-ai făcut autocritica. Mai pe înțelesul omului simplu: n-aveai voie să vezi grinda din ochiul regimului decât după ce deveneai conștient de scama care îți încețoșa vederea.

Rezultatul e cât se poate de pervers: ceața era cu atât mai mare cu cât te aflai mai jos pe scara ierarhică a nomenclaturii, limpezimea vederii creștea odată cu înălțarea pe această scară, în vârf aflându-se clarvăzătorul secretar-general.

El nu mai avea nevoie de autocritică, având exclusivitatea criticii absolute. Mecanismul funcționa perfect, producând teama confuză care impregna societatea, prevenind manifestările spontane și libere ale conștiințelor personale.

Fără să ne complicăm prea mult aici, se vede ușor că este vorba de o profanizare a conștiinței păcatului originar, o reîmpărțire lumească a acestei conștiințe în funcție de statut social. Păcatul fiind la bază, cu cât erai mai sus, erai mai curat, mai liber de conștiința vinovată. Mai mult decât atât, acțiunile tale erau cu atât mai acceptabile cu cât erai mai sus în ierarhia puterii.

Sistemul, lesne de priceput, producea minciună și teamă în proporție industrială, arbitrariul devenind regula absolută de funcționare. Dar nu oricum, ci invers proporțional cu mărimea capitalului simbolic de care dispuneai prin locul ocupat în ierarhie.

Jos de tot erai subiectul pasiv al acestui arbitrar, sus deveneai agentul activ iar în vârf dispuneai de binefacerile divine ale puterii cvasi-absolute.

Recapitulând, nu este greu să realizăm: deprinderile, obiceiurile, moravurile postrevoluționare au fost experimentate și puse la punct în laboratoarele – toată țara, precum biroul lui Ceaușescu – Securității.

Serviciile secrete postdecembriste n-au fost create din nimic.

După furia din Decembrie, Securitatea s-a ridicat din adâncuri, precum un U-Boot nedetectat, curată și uscată, ”evenimentele” de la Târgu-Mureș demonstrând, nu-i așa, nevoia stringentă de băieți deștepți și cu ochii albaștri.

Supralicitarea pericolului maghiar, menținerea în conștiința populației a amenințării ce ar veni din partea Ungariei și a coloanei sale a cincea – ungurii din România – a fost de la început axa principală pe care se desfășurau diversiunile Securității.

Toate acestea, și multe altele pentru care ar fi nevoie de un studiu aprofundat, explică derapajele sistemului politic postdecembrist. Faptul că unii devin atenți abia acum la cei care se ascund în culisele puterii preluate în Decembrie 1989 de Ion Iliescu arată cât de bine a funcționat acest eșafodaj al diversiunilor securistice.

De fapt majoritatea societății n-avea nimic împortivă ca în spate să se afle băieții cu ochi albaștri. Manipulați decenii la rând, așa cum am văzut, considerau că ei reprezintă garanția independenței și securității României, îi vedeau, în fond, adevărații purtători ai valorilor naționale, adevărați patrioți care prin dedicarea lor salvau țara din ghearele diferitelor pericole interne dar mai ales externe.

Numai așa se explică parazitarea structurilor de putere până în zilele noastre de către oamenii Securității.

Mai nou jurnalistul Sabin Orcan descoperă cu adâncă suprindere legăturile cu Securitatea ai unor jucători de prim rang de pe scena vieții politice. Pentru cei cu adevărat informați și lucizi aceste surprize nu există sau sunt, în cel mai bun caz, mimate.

Că Meleșcanu este omul serviciilor poate fi o surpriză doar pentru cei foarte naivi, că Ilie Sârbu are, la culcare, ochii albaștri, n-ar trebui să mai surprindă. Ș-apoi de Isărescu ce să mai zicem?

Cum n-ar trebui să surprindă faptul că din Decembrie 89 n-a intrat nimeni pe scena mare a politicii românești fără aprobarea ocultei securistice. Ar trebui să ne amintim de înverșunarea de la începutul anilor nouăzeci, de modul în care au fost îndepărtați de acolo toți care nu proveneau din rândurile lor.

Desigur, pericolul cel mare reprezentau cei veniți din străinătate în frunte cu Regele. Apoi reprezentanții vechii clase politice, în frunte cu seniorul Corneliu Coposu. Cine crede că dispariția PNȚCD din viața politică a României este o întâmplare care poate fi atribuită greșelilor liderilor săi, nu vede pădurea de copaci.

Și au mai fost cei ”prelucrați”, deveniți oameni de încredere: liberalii lui Câmpeanu și Ionescu-Quintus, puzderia de pseudo-revoluționari în frunte cu Dinescu și Caramitru și alții care între timp s-au anonimizat în binefacerile recunoștiinței partidului din umbră a Securității.

Cei recalcitranți au fost demonizați sau desființați prin diminutivarea bășcălioasă, exemplul celebru fiind Doina Cornea.

Diversiunea a reușit perfect: România zilelor noastre este o țară postcomunistă, membră în UE, cu un regim politic nedefinit. Republică, cu o mică curte regală bine controlată, un parlament supus, pierdut în imensitatea Casei Poporului, cu președinți emanați din oculta securistică.

Să nu fim naivi: serviciile secrete joacă peste tot jocuri nu de puține ori murdare. Dar de la aceste jocuri de culise până la transformarea țării în terenul lor de antrenament drumul este foarte lung.

La noi, din nefecricire, acest drum a fost parcurs până la capăt.

Lajos Notaros