Securistul despre care vorbim (link) se vedea și se lăsa văzut înainte de toate ca patriot.

Era dimensiunea sa cea nouă, confecționată pe ideologia naționalistă ceaușistă, cântecul de sirenă al Bucureștilor din ultimii ani ai deceniului șapte al secolului trecut.

Crescut pe mitul fondator al Epocii de Aur: refuzul lui Ceușescu de a participa, alături de celelalte țări ale Tratatului de la Varșovia, la invadarea rebelei Cehoslovacii, securistul de tip nou apăra inteligent, profesionist și eroic independența și suveranitatea României Scornicești, o Românie cu care în anii de început ai Cârmaciului se identifica marea majoritate a populației în frunte cu intelectualii cei mai rasați și reticenți până atunci cauzei socialismului.

Cei care au crescut și s-au maturizat în acest deceniu al diversiunii (1965-1975) își amintesc de cele mai multe ori cu nostalgie de relativa bunăstare și relativul liberalism din țară, și cu atât mai mult de efectul hipnotic al apariției bunurilor asociate cu acel până atunci odios capitalism de consum american: blugii, Pepsi, Kent-ul, și filmele hollywoodiene. Și nu în ultimul rând dar niciodată până la capăt: rockul.

Acești nostalgici uită să menționeze că toate acestea au venit pe filiera Securității, primii purtători de blugi din țară n-au fost rockerii, ci ofițerii mai tineri reîntorși din misiunile lor economice secrete, Kent-ul era țigara lor, nemaivorbind de faptul că în proiecții închise ei puteau viziona și acele filme americane care erau interzise marelui public iar prin peregrinările lor occidentale puteau achiziționa ultimele LP-uri la modă.

Pensionarii de astăzi, anatemizați de unii pentru nostalgica lor adeziune la stânga, sunt depozitarii acestui feeling emanat din cercurile ”băieților cu ochii albaștri”, nostalgia comunismului ocolind cu grijă obsedantul deceniu (anii cincizeci) de început, respectiv traumatizantul deceniu (anii optzeci) care a încheiat povestea.

Această Securitate a creat – fiind oarecum o sarcină de serviciu – atât opozanții dar mai ales atașamentul la noile valori promovate la începutul erei Ceaușescu. Fiind de la început cu două fețe și proteic, instituția a ieșit cu pierderi relativ mici din prăbușirea regimului.

În fond, nu-i așa, ei au încercat să salveze ”cuceririle” pe care căpcăunul le irosea tâmp sub influența nevestii sale sinistre.

E de observat că toate miturile și idiosnicraziile vehiculate în viața publică de peste 25 de ani provin din fabrica de diversiune a Securității. Primul și cel mai longeviv; făcând abstracție de inerentele buruieni: ofițerii de securitate erau niște ”băieți deștepți”, bine pregătiți profesional, jucând de la egal la egal cu CIA, KGB sau M6.

Centrală în această ideologie, așa cum am văzut, era noul patriotism. Cu Ceaușescu pozând în Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare, securistul era aprodul său Purice sau invicibilul Baba Novac salvând patria alături de voievodul său crunt dar mare iubitor de nație și popor. Firesc, istoria nației a fost rescrisă în acest spirit, manualele de istorie din zilele noastre păstrând masiv istoriografia elaborată în anii șaizeci-șaptezeci sub strictul control al ”băieților cu ochii albaștri”.

Urma complexul dușmanului extern, completat cu un eșafodaj măiastru al ideii trădătorului. De fapt, dușmanul nu putea fi decât extern, românul patriot prin definiție putea ajunge cel mult trădător. Concept important în vocabularul securistic, a devenit pe nesimțite monedă de schimb și în spațiul public postdecembrist.

Partidele postcomuniste formate după decembrie nu funcționează după regulile parlamentarismului de tip anglo-saxon bazate pe competiție consensuală în ceea ce privește valorile fundamentale, ci după mechanismul iacobin-marxist al partidelor revoluționare.

Se presupune că jocul politic nu se bazează pe competiție, politicienii nu sunt parteneri, ci adversari în cel mai bun caz, dușmani care luptă pentru eliminarea celuilalt, în variantă extremă. În acest context partinic, dușmanul este reprezentantul celuilalt partid, trădător fiind cel care defectează din tabăra noastră.

Cazul generalului Pacepa, faptul că fostul securist este în continuare sub protecția SUA, ne arată cât de bine a asimilat mentalitatea securistă ideile de bază ale teoriei revoluționare.

Aproape le fel de importantă este ideologia specificului național. Construcția s-a folosit și aici de precedent. Practica bazată pe teorii culturale comparative exista de cel puțin două secole – Eliade și Cioran au exploatat-o plenar în toată opera lor -, și venea perfect pentru contracararea internaționalismului proletar propagat din rațiuni imperiale de sovietici. Însă ca peste tot, unde interveneau specialiștii securității, ideea a fost deturnată spre o interpretare vulgarizată și contondentă.

La nivelul cel mai elementar se insista pe nedreptatea istoriei românești, pe suferințele îndurate. Acum însă a venit vremea compensației și al adevărului, ceaușismul apărând astfel ca singura șansă pentru ca România și românul să iasă din această mentalitate mioritică a suferinței și supunerii față de străini, să devină ceea ce este de fapt: o nație deosebită, oarecum aleasă, din moment ce l-a dat lumii pe Geniul Carpaților, ospitalieră și inteligentă, talentată și harnică, iar românul născut poet, savant, sportiv și toate celelalte.

Lajos Notaros