Nu este o întâmplare că autorul dramatic cel mai valoros al românilor a scris aproape exclusiv comedii. Și satire. Chiar dacă a ajuns și la tragedie și dramă – Năpasta se uită, deloc întâmplător, mereu, când vine vorba de Nenea Iancu –, ceea ce ne rămâne în minte, chiar dacă nu am văzut nicio piesă, este Conu Leonida și Pristanda, asta ca să nu mai vorbim de Tipătescu sau Cațavencu, eventual Coana Joițica.

Aceste nume, devenite simboluri, ilustrează o realitate până astăzi existentă în țărișoară, una care subliniază diferența specifică dintre societatea românească modernă și cele, mai mici sau mai mari, din jurul ei.

Tragedia și drama pe aici se transformă în comedie.

Fără să intrăm în adâncurile spirituale ale acestui fenomen, doar atât: tragedia este realizarea soartei, drama fiind antecamera acestei realizări. Comedia în schimb se mișcă în derizoriu, ocolind săltăreață, intrarea în destin, în definitiv și irevocabil. Dacă tragedia și drama surprinde esența tragică a oricărei vieți determinate în timp, comedia insistă pe absurdul inadecvării în timpul prestabilit.

Râsul se naște sesizând lipsa de adecvare și autenticitate. Se naște din surpriza că poate exista și așa ceva. Că falsul și derizoriul își dau importanță, încercând să ia locul dramei autentice. Simplu spus, comedia se naște în minciună. În fals și impostură.

(O scrisoare pierdută, film din 1953)

Întrebarea este cum se poate ca o societate să trăiască continuu în minciună, fals și impostură. Nu e vorba de micile minciuni – deși până și astea pornesc din lipsa autenticității – ci de cele mari, cele endemice care cuprind societățile și le transformă după chipul și asemănarea lor.

Răspunsul este simplu: lipsa de libertate. Frica de pedeapsă. Cultivată încă din copilărie, societățile dintotdeauna se clădesc pe uniformizare și pretenția ca toți să se conformeze regulilor generale. Cerințe imposibile chiar și în cele mai „normale” societăți și cu atât mai imposibile în cele care sunt parazitate.

Mă refer la cele în care diferența dintre oameni este dată de criterii care nu au nimic cu valoarea umană intrinsecă: avere, poziție în societate, succesul în atingerea unor scopuri care fac abstracție de ceilalți, de interesele și drepturile lor și alte asemenea, lista fiind foarte lungă. De altfel toate acestea erau considerate absolut firești în societățile tradiționale, acele societăți care se constituiau exclusiv pe criteriul puterii și al dominației.

Problema noastră și a altor state din jur este că aceste timpuri și obiceiuri, spre deosebire de societățile occidentale, au ținut pe aici până nu de mult. Obligat la supunere și conformism, în unele cazuri chiar prin forță, comportamentul individului în aceste condiții se bazează pe mimarea satisfacerii cerințelor reclamate, promovate și propagate.

Te faci că faci, te faci că îți place, te faci că ești de acord.

Dar, desigur, adevărul iese până la urmă la iveală și să vezi atunci râs. Râsul care, în acest caz este de fapt o eliberare de moment, o satisfacție efemeră în lipsa satisfacțiilor autentice.

Având toate acestea în vedere, nu ar trebui să ne minunăm nici de miștoul cotidian, sport național, nici de puzderia de oameni publici care parcă au pășit în fața noastră de pe ecranele televizoarelor și de pe site-urile de socializare direct din piesele și schițele, „momente”, ale lui Caragiale.

Ieșirea din această situație se formulează ușor, dar se realizează cu atât mai greu. Înainte de toate ar trebui cât mai mulți să ne luăm în serios și să îi atenționăm de fiecare dată pe cei care fac glume nelalocul lor și în momentul nepotrivit. Asta poate mai merge pe ici-colo și acum, însă înlocuirea falsului endemic cu autenticul simplu este o treabă pentru o întreagă generație. Una deloc simplă și care se poate pierde într-o clipă dacă nu suntem destul de atenți. Impostura nu se elimină ca o simplă pată de cafea de pe tricou.

Și pentru că până acum am vorbit oarecum abstract, bătând câmpii, adică, dau și câteva exemple.

Totul începe cu școala. Până când nu vom trece la o școală autentică, unde se face educație și învățământ, nu propagandă și jocuri de supraviețuire, nu ne putem aștepta la nimic bun. Până când acceptăm în fruntea treburilor oameni cu școala făcută la ”neve” – mai mult de jumătate dintre cei care ne administrează, cică, sunt în această situație – nu vom avea despre ce să discutăm. Și încă nu am discutat despre comedia titlurilor de toate felurile, plus doctorate.

Doar ca apropo, avem aici în județ chiar, un caz care a ajuns național: un europarlamentar – atenție, unul care, nu-i așa, ne reprezintă în fața Europei – al cărui CV este de negăsit în ciuda unor atenționări repetate. Nu mai vorbim de ceilalți, cu școli făcute la seral sau la fără frecvență sau doar așa pe ochi frumoși și zâmbete promițătoare.

Ei, aici este comedia.

Când te dai altceva decât ești în realitate. Când pretinzi că te pricepi, că înțelegi, că ești în stare, dar toate acestea sunt minciuni de fapt. Și în loc să îți dai seama de impostura în care afli, începi să faci poante. La care râzi singur.

N-ai ce face, monșer, căldură mare…