Deși e doar în stadiu de proiect, ordonanța guvernamentală privind reducerea cheltuielilor publice face deja valuri, pe lângă comentariile de fel și chip, fiind în desfășurare tot felul de proteste din care unele au ajuns deja la stadiul de petiții publice.

Despre ce este vorba, de fapt cu această ordonanță?

E bine să stabilim asta, având în vedere că fiecare zice ce îl doar mai tare, iar comentatorii se apucă de înjurat în funcție de audiența dorită.

Problema e deja cu ordonanța în sine. Într-o administrație în care se lucrează în continuare cu ordonanța guvernamentală, e ceva putred. Chiar dacă nu miroase la toți. E un semn că acea administrație nu a ieșit încă din mirajul centralismului mai mult sau mai puțin democratic, hotărârile decisive se iau la centru fără să se cunoască situația exactă din teritoriu și de aiurea. Cu alte cuvinte, mai așa, pe înțelesul celor care s-au mai uitat la asta și prin țările occidentale unde lucrează sau își fac concediul, vestita descentralizare este doar în vorbe, România rămâne în continuare o țară cu o administrație nesănătos centralizată și plină de ceea ce numim ordonanță guvernamentală.

Foto: Wesley Tingey / Unsplash.com

Da, tradiția, desigur, în fond în partea aceasta a Europei democrația și descentralizarea sunt doar vorbe bune de spus la congrese și alte asemenea manifestații de amețit bizonul. Numai că azi-mâine suntem de două decenii membri UE, poate n-ar fi rău dacă am lua în serios treaba asta și am trece urgent și la modernizarea administrației neaoșe.

Toate astea, în situația în care reducerea cheltuielilor publice cu administrația, fie centrală, fie locală, este ceva de dorit, mai mult decât atâta: absolut necesară dacă vrem să ajungem între țările serioase.

Problema este cum! Prin menținerea administrațiilor umflate, pline de indivizi care taie frunză la câini și reducerea unor posturi periferice sau colaterale care mai și fac ceva? În cazul nostru, am studiat pe îndelete ordonanța aflată în pregătire, punctul cheie se află în articolul XX, acolo unde ordonanța se referă la desființarea unor instituții subordonate autorităților locale și centrale care au mai puțin de 50 de angajați.

Nu știu dacă realizați, asta înseamnă că nu se reduce personalul, ci se umflă, în fond criteriul este să fie cât mai mulți. Adică cantitativ, ca și până acum, nu calitativ, cum ar fi de dorit.

Și toate astea în era digitală, adică atunci când, dacă ai bunăvoință, scapi de ascuțitorii de creioane din birourile administrației: un sistem și program digital performant și mânuit de câțiva pricepuți ar pune pe drumuri trei sferturi din birourile în care în continuare se lucrează – nu, nu ca pe vremea lui Ceaușescu, că atunci trebuia să ai și spate politic – ca la începutul secolului XX, atunci când totul se făcea cu creionul și cu penița – pixul a apărut nițel mai târziu – iar cei care știau, mai mult sau mai puțin asta, erau protejații șefului.

Ei, și având aceste date, Ciolacu și ai lui, văzându-se strânși cu condițiile de împrumut și finanțare de la UE, se hotărăsc, ce să facă, ca pe vremuri, să reducă ceva din cheltuieli prin darea afară a celor care oricum nu contează și nu depind de munca lor în menținerea controlului politic.

Nu e de mirare că la Arad e încă liniște și pace, majoritatea celor amenințați de ordonanță de la, de exemplu, centrele culturale municipal și județean, fiind convinși că șefi locali vor avea grijă de ei. Cu atât mai mult cu cât de fapt nu sunt centre culturale, ci centre de sifonare. Tot așa la diferitele direcții și servicii subordonate, prin acea ordonanță: vor fi dați afară câțiva, mai mult așa de spectacol, care oricum nu contau nici până acum.

Nici prin cap nu le trece o reformă pe bune care ar moderniza administrația, reducând personalul lejer la jumătate.

Luăm ca exemplu primăria orașului în care scriem și ne minunăm. Ultima reducere de personal a avut loc acum vreo doi ani, când primăria, având 1150 locuri în organigramă, a scăpat de vreo o sută de oameni. E drept mai mult prin pensionare. Rețineți, primăria din Arad plătește în jur de 1000 de oameni ca să facă ce? Comuna mea natală, cu satul aferent, are cam 800 de locuitori, deci mult mai puțin decât angajații de sub Bibi Bibarț.

Cu toate acestea, nimeni dintre subordonați nu îi spune că pomii din oraș nu trebuie neapărat tăiați, că pistele de biciclete ar trebui să fie chiar piste, nu parcări pe lângă trotuar, asta ca să nu mai vorbim de lucruri mult mai importante precum Ștrandul și Cetatea.

În ceea ce mă privește, pot să îi spun din experiență lui Ciolacu și lui Bibi, că în urma digitalizării presei, la ora actuală zece oameni dintr-o redacție pot face exact sau mai bine, de fapt, ceea ce înainte de calculator făceau patruzeci. Hai, voi fi îngăduitor, nu cred că trebuie să se reducă personalul primăriei la un sfert – deși, bine organizat, n-ar fi mare lucru – dar sunt convins că dacă jumătate din ei ar fi dați afară, iar cei rămași ar fi selectați pe competențe, nu pe rudenie și apartenență de partid, treaba ar merge incomparabil mai bine.

Și atunci s-ar putea păstra și acel serviciu cultural sau de artă care, format din nici zece angajați, chiar face ceva de neînlocuit…