Aveam benzină, făceam rost de la unguri, așa că am pornit, ca de obicei, cu Oltcitul.

Era înainte de nouă, până să ies din Grădiște, nimic deosebit. De acolo însă, la Podgoria, am observat imediat grupuri de oameni, oarecum dezorganizate, dar care, în mod evident, urmau un traseu, se îndreptau, mai precis, spre centru. Pe mijlocul bulevardului, chiar și între liniile de tramvai. Nu a trebuit să gândesc prea mult, era clar că e vorba de un început de demonstrație. M-am dus încet, nu era nicio problemă, mașini doar ici-colo, le puteai număra pe degete. M-am dus încet să-mi dau seama de amploarea mișcării, încercam să deslușesc fețe, priviri, expresii. În fața primăriei, am dat de un dispozitiv militar cam ad-hoc și evident dezorganizat.

Am ajuns la redacție înainte de nouă. Erau deja aproape toți colegii, se vorbea agitat, unii, între ei, chiar confidențial. Redacția fiind de limbă maghiară, se vorbea fără rețineri de evenimentele de la Timișoara, unul dintre colegi chiar a fost acolo la copilul său, exprimându-și, cu o zi înainte, la o cafea, dezorientarea și teama de ce ar putea urma. Discutam oarecum liber, având totuși grijă să nu ne dăm de gol în fața vreunuia pe care-l știam că nu este de încredere.

Mai târziu am fost chemați câțiva la redactorul-șef. Omul, evident surescitat și prins pe picior greșit, ne-a spus că e vorba de niște articole care condamnă revolta și care ar trebui făcute în numele unor colective de întreprinderi socialiste: Strungul, Vagoane, IAMMBA, eventual CPL-ul. Să vorbim cu cei de acolo și să le cerem părerea, ca apoi să apară asta, în redactarea noastră, în ziarul de vineri. Am fost surprins să văd că cei mai mulți s-au eschivat, eu nici nu am fost abordat direct, era foarte evident că nu eram considerat de încredere. Când adjuncta șefului a opinat că ar trebui chiar să mergem la aceste întreprinderi, m-am dus la ea. Era o femeie între două vârste cam stranie și închisă în fixurile ei. Am prins-o de mână și am dus-o în fața geamului din secretariatul de redacție care privea spre parcul din fața hotelului Astoria. A aruncat o privire fugară, după care s-a uitat la mine cu ochii rotunjiți de spaimă și neîncredere. În parc, deja mișunau soldații, erau și câteva amfibii blindate care ocupau poziție.

Nu peste mult timp am auzit împușcăturile. Am ieșit din redacție, mergând fără grabă printre soldații și civilii care se mișcau agitați spre piața din fața primăriei. Am prins momentul în care cordonul care a tras în aer, după scurte discuții, i-a lăsat pe cei care veneau pe bulevard dinspre Podgoria, să intre în piață. Nu aveam intenția să mă bag între ei. Nu mi-era frică, nu eram nici măcar surescitat, aveam hotărârea și calmul jurnalistului profesionist pe care l-am descoperit atunci în mine. Doream să văd cât mai multe și să înțeleg și mai multe. Și era cald, nefiresc de cald și strălucitor pentru un sfârșit de Decembrie.

Am înțeles repede că între militari și demonstranți s-a stabilit o înțelegere. Mi se părea un semn bun. Soldații au luat poziție în fața primăriei, cu câteva care de luptă în spatele lor, iar piața începea să se umple cu oameni venind din toate părțile. Era evident că este o situație de moment, eventual până la noi ordine.

Mă învârteam printre cei din piață cuprins de ceva nemaisimțit până atunci. Am realizat mult mai târziu, peste vreo trei luni abia, că era ceva ce aș putea numi acum aerul libertății. Nu m-am întâlnit cu nimeni cunoscut, dar parcă îi cunoșteam pe toți cei din jurul meu. Chiar dacă erau în grup de doi-trei, îi simțeam singuri în neîncrederea lor, copleșiți de ceva cu care abia făceau cunoștință și nu știau precis ce este. Se uitau cu toții înainte, spre rândurile din față, oprite de cordonul de militari. La un moment dat pe platoul înconjurat de aceștia a apărut secretara de partid, tovarășa Pugna, cum era cunoscută, dar nimeni nu era interesat de ce zice. Dimpotrivă, au început să strige. Ceva despre popor și violență.

Era evident că lucrurile importante se întâmplă acolo, în primul rând, de unde porneau strigătele, acolo unde puteai identifica un grup foarte preocupat de propria sa existență. Era nucleul care a inițiat ieșirea din Orologerie, cum am aflat mai târziu, dotat mai nou și cu un lider în persoana unui actor de la teatru. Am surprins și momentul când acesta – e vorba de Valentin Voicilă, desigur, cum am aflat, tot așa, mai târziu – s-a introdus în grup, o anumită agitație care îi marca drumul dinspre Astoria, urmat de o efervescență locală în momentul în care a fost înghițit de cei din prima linie.

Am văzut destul, m-am dus înapoi la redacție să vorbesc cu singurul fotograf profesionist la îndemână. L-am surprins cu rugămintea mea să vină cu mine și să facem poze cu demonstrația. Am în total trei filme, mi-a spus din prima. Până la urmă am reușit să îl conving, dar mi-a cerut un timp până se pregătește. M-am folosit de amânare și am fugit până acasă. Tata stătea în poartă, calm și falnic, cum îi era obiceiul. Se termină rahatul, mi-a spus după ce m-am dat jos din mașină, tocmai am văzut cum a fost scos tovarășu’ din balcon, după care a adăugat: ai grijă de tine. Se pot întâmpla tot felul de lucruri neașteptate.

Știu, i-am răspuns, încercând să par calm și destins în timp ce intram în casă.