Am spus-o de câte ori am avut ocazia: nu am avut, nu am și nici nu voi avea vreun act care să ateste participarea mea la ceea ce se numește Revoluția română din decembrie 1989. Pentru că nici nu era cazul să dobândesc un astfel de act și nici nu l-am cerut vreodată – nici măcar atunci când, ziarist fiind la „Adevărul”, mi s-a propus să-mi fac dosarul și „se rezolvă”. Trecuseră vreo patru, cinci ani de la revoluție sau lovitură de palat, ce-o fi fost, iar trupurile celor dispăruți în măcel încă nu se răciseră, cum se spune.

Simulatoare de măcel și minciuni de revoluție

Nici acum nu pot să-mi dau seama cât a durat acel „infern”declanșat de ceea ce noi, inclusiv militarii prezenți în fața „județenei de partid”, am crezut că sunt focuri de armă, trase din podul Băncii. Pentru simplul motiv că atunci n-am avut timp să cronomentrez. Și, sincer vorbind, nici intenția. La altceva mă gândeam în acele momente.

De fapt, nici nu știu dacă gândeam cu adevărat, dar știu că simțeam mirosul prafului de pușcă și mă obseda ideea că voi fi împușcat. Aveam chiar convingerea că voi fi ucis de gloanțele „lu’ ăștia” – cum le zicea domnul maior -, că vom fi pur și simplu masacrați.

Făcusem armata și, în plus, eram suficient de matur încât să știu că nu aveam nicio șansă în acea piață, în fața unei arme automate (nu în fața unei armate de teroriști, ci a unei arme). Cu un AKM și câteva încărcătoare ne lichidau pe toți cei culcați pe aleea din fața „județenei”. Mai ales că „se trădea” de la înălțime.. Așadar, în acele momente infernale, nu mă gândeam decât la clipa în care voi fi lovit de glonțul ucigaș. Cel puțin atât am reținut.

După ce a încetat „canonada”, în primul rând l-am căutat pe Iozsi. Era la câțiva metri de mine. Ne-am întrebat reciproc, din priviri, dacă suntem întregi și amândoi ne-am bucurat sincer pentru integritatea corporală a celuilalt. În jurul nostru se întâmpla ceva ciudat: puștii, în special fetele, adunau tuburile de cartușe, aflate din abundență prin iarba parcului din fața „județenei”.

Mi-am amintit cu câtă grijă păstram tuburile goale, când eram militar în termen, după câte-o ședință de tragere, pentru că ar fi fost deranj mare  dacă se pierdea vreunul. Totuși, ce făceau acei copii, dacă nu era inconștiență pură, părea ceva desprins din mișcarea Flower Power. 

Evident, puștii nu adunau tuburile goale pentru a le preda ci, cu siguranță, pentru aducere aminte. Poate, mulți dintre cei ce erau atunci puști, le mai păstrează și acum, în amintirea acelui „infern”pe care l-au trăit în decembrie ’89.

Ceva, totuși, nu înțelegeam: cum se face că pereții „județenei” sunt intacți și că nici măcar un geam nu fusese atins de gloanțele „ălora”? În primele momente ale „infernului” am auzit cum s-au spart niște geamuri. Credeam că de la gloanțe, dar mai târziu am aflat că le-au spart militarii din interiorul clădirii, ca să poată deschide focul (nu mai știu dacă am făcut precizarea că erau militari și în interiorul clădirii „județenei”, dar și în parcul din față, adică, undeva între noi, civilii de pe aleea de lângă perete, și șosea).

Dar, totuși, de ce nu se văd urmele gloanțelor trase de inamici? Doar, nu-i așa?, văzusem cum au deschis focul din podul Băncii. Și nu doar eu am văzut, au văzut toți cei prezenți, inclusiv militarii, că doar n-au tras după năluci.

Or fi ei, teroriștii sau „ăia”, cum le spunea domnul maior, grozav de bine instruiți și înarmați cu armament ultra-sofisticat (cum se tot vorbea), dar nici chiar așa încât să nu lase urme gloanțele lor.

Nu pricepeam, așa că l-am întrebat pe Iozsi. Habar nu avea. Sandu, subinginerul a cărui prietenă ne adusese oala cu ceai fierbinte, nu pricepea nici el, așa că am renunțat să mai întreb.

Peste câtăva rveme, când am auzit vorbindu-se despre simulatoare folosite în diferite orașe în timpul revoluției, mi-am reamintit de nedumerirea mea din acea noapte. Și, firesc, s-au născut și alte întrebări, rămase până acum fără răspuns.

Au fost folositre simulatoare la Arad? Dacă da, cine le-a folosit și împotriva cui?

Au fost găsite simulatoarele cu pricina? Dacă nu, de ce? Dacă da, cine le-a găsit și ce-a făcut cu ele?

De ce nu s-a spun nimic despre ele când au fost găsite?

De ce se ascunde și acum adevărul?

Și totuși, dacă „ăia” au fost, de fapt, niște simulatoare, de ale cui gloanțe au murit oameni în Aradul acelor zile și nopți ale revoluției?

În acele prime zile după ce fusese cucerită „județeana de partid”, orașul și județul Arad au fost conduse de revoluționarii care au intrat primii în clădire. Din câte cunosc, chiar și armata se supunea ordinelor revoluționarilor.

Și-atunci, întreb: știau ei, revoluționarii, ceva despre simulatoare? Dacă da, de ce nu au spus nimic? Dacă nu știau, înseamnă că Armata i-a mințit – și nu pot să nu mă întreb, de ce a mințit Armata, de vreme ce se declarase de partea poporului și a revoluției? Mă întreb, pentru că nu-mi pot imagina că nici măcar Armata nu știa de simulatoare…

Și nu pot crede că toți acei ofițeri și subofițeri prezenți în zona „județenei”, și care comandau o grămadă de soldați, nu au observat ce observasem eu, un civil oarecare. Prin urmare, este de bun simț bănuiala că Armata știa de simulatoare. De când știa?, asta este mai greu de știut. Dar nu imposibil.

Oricum, nu pot să nu-mi amintesc acum, când scriu aceste rânduri, că mulți ofițeri au certificate de revoluționar… Ofițeri de armată – dar nu numai de armată – deci slujbași suficient de pregătiți încât să știe ce sunt simulatoarele și să le găsească, măcar după încetarea focului.

Moartera entuziasmului

Când se naște suspiciunea, entuziasmul începe să moară câte puțin. Până dispare de tot. Nu știu dacă acest enunț este general valabil, dar știu că mie asta mi s-a întâmplat. Fără să știu de existența simulatoarelor – despre care, cum ziceam, am aflat mai târziu – am devenit suspicios în momentul în care am realizat că, în timpul „infernului” clădirea „județenei de partid” nu fusese  nici măcar zgâriată.

Intuiam că nu este în regulă ceva, fără să știu ce anume, intuiam că nu se joacă tocmai cinstit iar eu nu voiam să fiu părtaș șa astfel de jocuri.

Pur și simplu nu eram dispus să fac jocurile numănui, indiferent cine ar fi fost acela. Am ajutat cât am putut și cum m-am priceput, din convingere. O convingere pe care nu am afișat-o ostentativ din cauza structurii mele, a felului meu de a fi (mereu spuneam că sunt prea ardelean ca să știu să mă „bag în față”), nicidecum datorită fricii și, am convingerea, ca mine sunt majoritatea celor ce-au fost prezenți în acele zile și nopți fierbinți în jurul „județenei de partid”.

Cu toții s-au dus acolo din convingere și cu speranța în eliberarea de Ceaușescu, și au rămas din aceleași motive. Nimeni nu i-a obligat s-o facă, așa cum nici pe mine nu m-a obligat cineva să mă întorc din drumul meu spre casă – unde, totuși, aveam o familie speriată – pentru a anunța că apa nu este otrăvită, nimeni nu m-a obligat mai apoi să rămân în „dispozitivul de apărare” din spatele „județenei de partid” alături de acei minunați și curajoși puști și oameni maturi. Nimeni nu m-a obligat să merg în fața aceleiași „județene” în care erau adăpostiți revoluționarii (cei adevărați, care contau, pentru că noi, cei de-afară nu contam).

Totuși, am stat, convins fiind că trebuie să scăpăm de acel regim în care minciuna ajunsese politică de stat. Și-atunci, cum era să accept alte minciuni? Cum să accept să fiu părtaș la minciună de vreme ce tocmai împotriva ei militam, ca să nu spun că luptam. Era peste puterile mele.

Nu mult după primul „schimb” de focuri, am fost trimiși și din fața „județenei”, fiind îndrumați către străzile laterale. Împreună cu Sandu și Iozsi ne-am dus în partea dinspre Palatul Cenad, poate pentru că era mai aproape de … Micălaca.

Așteptam să vedem ce urma să se întâmple, fără pic de teamă sau emoție.

Ca înaintea unui spectacol pe care îl știam sau a unui film pe care-l mai văzusem. Sau, să fi fost numai o impresie datorată suspiciunilor ce nu-mi dădeau pace? Tot ce-i posibil. Oricum, nu m-a surprins noul „schimb” de focuri. De sperietură nici nu putea fi vorba în condițiile date, ba chiar m-am uitat cu o anumită plăcere (sadică?) la jocul trasoarelor. Măcar astea erau adevărate… De altfel, nimeni nu s-a mai trântit la pământ când au început bubuiturile. De ce, oare…?

Nu-mi mai amintesc cât a durat acest al doilea „spectacol de sunet și lumini” și nici nu mă interesează. Știu că voiam să plec de acolo. Simțeam că nu mai am ce căuta în acel loc, pe acea „scenă”.

Pentru mine, revoluția se terminase. Dacă, evident, a fost cu adevărat o revoluție cum credeam noi. Iozsi, spre deosebire de mine și de Sandu, parcă mai păstra din entuziasm, așa că mi-a spus să mai aștept. L-am ascultat – probabil eram prea obosit ca să mă „lupt” și cu el. Și în plus, începeam să simt tot mai tare durerea la picior.

Totul s-a sfârșit însă atunci când au început să vină pe platou grupuri mari de oameni de la diferite fabrici arădene. Se strigau tot felul de lozinci, una mai entuziastă și mai „revoluționară” decât alta. Era prea mult pentru mine.

L-am invitat și pe Sandu la mine acasă, la o „cafea liberă”  – Iozsi încă locuia la mine, împreună cu soția și băiețelul, așa că nu mai avea nevoie de nicio invitație.

Era 23 decembrie 1989, ora șase dimineața și eu eram sătul (și nu doar atât) de revoluție. Mă durea îngrozitor piciorul, era obosit și flămând dar, mai ales, eram dezamăgit.

De unde să fi știut atunci că acesta era doar începutul…?

Vise și promisiuni neonorate

Simt nevoia să insist ceva mai mutl asupra faptului că am plecat dezamăgit de la „județeana de partid”. N-aș vrea să fiu greșit înțeles. Nu am pretenția că, atunci când totul era  încă „fierbinte”, eu am fost cumva deasupra tuturor, simțind că s-ar putea să nu fi fost totul chiar așa cum se spunea, simțind anumite elemente ascunse, ca să nu zic mincinioase ale evenimentelor petrecute în Arad și în restul țării. Nici vorbă de așa ceva.  Tocmai de aceea, ca să fiu bine înțeles, subliniez că dezamăgirea este ceea ce cred acum că simțeam atunci când am pornit, pe jos, spre casă.

Posibil însă ca, atunci când am ajuns acasă, să fi fost mai degrabă confuz decât dezamăgit, deși speranțe nu prea mai avem și intuiam minciuna. Și asta, datorită multelor întrebări pe care mi le pusesem în orele petrecute la „județeană” și la care nu aflasem răspunsuri. Și, poate, datorită faptului că mă preocupa aflarea acestor răspunsuri.

Dezamăgirea a venit cu adevărat ceva mai târziu. Poate, atunci când am văzut ce bătălie s-a dat pentru titlurile de revoluționar. Dar, mai ales, când am văzut cine se bătea pentru a le obține și cine le-a obținut.

Cum spuneam, am ajuns acasă împreună cu Iozsi Cozisc și cu Sandu Giurgiuț (pentru prima dată îi dau numele întreg și precizez că o fac fără să-i fi cerut permisiunea, dar cu convingerea că merită să fie cunoscut de arădeni). După ce am povestit celor de acasă ce-am trăit noi la „județeană”, Sandu a plecat acasă iar noi, „eroii” ne-am culcat.

Numai că nimeni n-a putut dormi prea mult. Începuse nebunia cu „teroriștii care atacă blocurile”. Președintele asociației de locatari primise instrucțiuni în acest sens (deci nebunia nu pornise de la zvonuri, ci de la oficialități – o altă enigmă), așa că toți bărbații din bloc am trecut la pază.

Alt „dispozitiv”, altă oboseală. Ne-am împărțit în câte două echipe pe schimb, una la parterul blocului, alta pe acoperiș. Tot fără arme ne-am apărat blocul, normal, așa cum am apărat și „revoluția”…

Jocurile au fost făcute

Amenințarea cu teroriștii care atacau blocurile s-a dovedit până la urmă o poveste (ca să nu zic diversiune). Cel puțin în acea zonă din Micălaca în care am avut noi un „dispozitiv de pază”. Și, cum nici în alte părți ale readului nu se dădeau lupte – sunt în continuare curios să aflu împotriva cui a tras în acele zile Armata? – încet, încet oamenii s-au întors la locurile lor de muncă. Nu toți, desigur, dar marea majoritate. Atunci a început a doua parte a revoluției, care a avut ca principal obiectiv schimbarea conducerii întreprinderilor…

Les jeux sont faits, rien ne va plus.

Citiți toate articolele publicate sub acest titlu:

• 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat?- prima parte

• 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – partea a doua

• 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – partea a treia

• 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – partea a patra