Un pic mai mult de 50 de arădeni au stat în tăcere, cu sufletul la gură, duminică seara, timp de aproape două ore, în bazinul golit de apă, dar plin ochi de securişti, miliţieni, speculanţi şi oameni nevinovaţi, câţiva dintre ei rememorând cu ajutorul imaginilor zilele acelea de Libertate, pline de speranţă, dar ticsite de ură şi frică, ceilalți privind miraţi o poveste din alte vremuri, greu de imaginat, dar ușor de repetat în zilele noastre.

Libertate, filmul lui Tudor Giurgiu, a fost proiectat la Cinema City Arad în prezența echipei – actorul principal Alex Calangiu, producătorul Oana Giurgiu și directorul de imagine Alex Sterian –, așa cum ne-am obișnuit la Arad: într-o sală mai mult goală decât plină, dar din care, așa cum remarca și producătorul, cei mai mulți s-au născut după 1989 și acesta e un semn bun. Şi a fost proiectat fără prea mare vâlvă, parcă la secret, de teamă să nu fie poate și el interzis.

Libertate, Arad vs. Timişoara

Nici oficialii arădeni nu au participat la eveniment, poate, și asta ar fi scuza lor de politicieni, pentru că au fost informaţi din timp despre faptul că regizorul Tudor Giurgiu a ales să fie prezent la Timișoara în aceeași zi, tot la Cinema City. Cu o zi înainte, „Libertate” fusese proiectat în cea mai nouă sală de cinema a Timișorii, Cinema Timiș, în prezența a sute de spectatori și a oficialilor locali, în frunte cu primarul Dominic Fritz. Tot cu o zi înainte, primarul Aradului, Călin Bibarț lua parte la premiera filmului „Nuntă pe bani”, iar filmulețul urcat pe Tik Tok, în care edilul se plimbă cu cutia de popcorn în mână, având ca suport sonor o manea, printre cinefili şi echipa filmului, a devenit viral printre arădeni.

Dar nu despre politicieni este vorba aici, deși în adâncul istoriei de atunci stau ascunși actualii politicieni, ci despre povestea celor peste 500 de miliţieni, securişti, dar şi a câtorva oameni total nevinovaţi, ţinuţi captivi în sala de sport, iar mai apoi în bazinul unităţii militare din Sibiu în primele zile ale Revoluției din 1989 şi până pe 1 februarie 1990. Povestea, atât de bine conturată, frapant de reală, a continuat la Arad și după ce filmul lui Tudor Giurgiu s-a încheiat. Un domn prezent în sală a precizat, la momentul discuţiilor de după, că el este unul din cei arestați și ținuți în condiții inumane în bazinul golit de apă din Sibiu, iar de aici discuţia s-a animat.

O victimă, în sala de cinema din Arad

Militar în termen la acel moment, cinefilul susține că a fost ridicat de pe stradă în acele zile de haos și panică și dus direct în bazin, acolo unde a stat o săptămână, aproape fără mâncare, fără apă și fără acces facil la toalete. A avut însă posibilitatea să vadă pe un televizor adus de militarii de atunci, apărătorii patriei deveniți călăi, execuția dictatorului Nicolae Ceaușescu, proiectată special pentru „teroriştii” din bazin. Iar televizorul din film, poveștile din bazin, întreaga istorie redată în lungmetraj a fost girată de arădean: „exact așa a fost, n-am ce să reproșez domnului regizor”. Un captiv executat în timp ce încerca să iasă din bazin și lăsat acolo, între închisoare şi evadare, din nepăsare sau pentru a semăna şi mai mult frică, și bețiile militarilor care asigurau paza milițienilor de jos au fost doar povești spuse în completarea celor deja prezentate în film.

Dar filmul Libertate nu trebuie privit ca un documentar, ci ca o ficțiune, cu multe personaje inspirate din realitate, care au trăit și creat evenimentele în jurul cărora s-a născut povestea filmului, dar și unele fictive, așa cum e cazul personajului principal din film, conturat de regizor cu bune şi rele: un miliţian care a tras, poate în sus, poate în legitimă apărare, şi care a scris poate rapoarte mințind, dând în gât pe alţii. Dar cine nu ar fi tras, nu ar fi scris rapoarte și nu ar fi mințit în acele momente în care o țară întreagă ieșea din întuneric, frică şi frig direct în turbare?

Un film despre panică, frică, haos şi despre ură

Filmul lui Tudor Giurgiu e și despre ura aceea care a fost ținută și ea la secret în comunism și care a ieșit la iveală, a izbucnit în societate atunci, în acele zile ale revoluției, și pe care nu am mai fost în stare s-o îngropăm vreodată, pentru că poate n-am știut să gestionăm bine acele momente și pentru că poate în bazin am fost târâți cu toții și din el au ieșit doar șmecherii, cei cu pile, cei care au știut ce să spună și cui.

Despre umanitate, despre cum panica, frica, libertatea de abia câștigată pot transforma prietenii de ieri în dușmani, călăii în victime, despre nuanțele care ne fac și buni şi răi în acelaşi timp, dar în situaţii limită barbari pe toţi, despre înjosire, despre putere şi manipulare e filmul lui Tudor Giugriu, care a mutat în bazinul unităţii militare din Sibiu (în fapt un bazin găsit pentru filmări la Brăila) întreaga societate românească din acele vremuri.

O ţară întreagă, în bazinul recreat de Tudor Giurgiu, aşteptând ca cineva, altcineva decât toţi protagoniştii revoluţiei, să spună, odată pentru totdeauna, cine a tras primul. Ca să o putem lua, în sfârşit, de la capăt.

„Nu am avut bani de mai multe răni”

Filmul, care s-a născut greu – a prins atât pandemia, cât şi debutul războiului din Ucraina (fapt ce a pus în pericol filmările care necesitau cadre cu armament militar) – redă doar în parte şocanta poveste reală, a celor peste 500 de militari şi securişti, vinovați și nevinovați, ţinuţi fără drept în captivitate, poveste a căror note tragice ieşeau tot mai tare la iveală pe măsură ce filmul prindea viaţă, așa cum a punctat la Arad echipa, dar şi pe măsură ce acesta ajungea în cinematografe. „N-am avut bani de mai multe răni”, a declarat râzând, într-o sală de cinema, Tudor Giurgiu, după o altă proiecție în care câțiva din sală cunoașteau povestea adevărată, mai dură, mai sângeroasă, pentru că o trăiseră fie ca victime, fie ca medici care au acordat, cât au fost lăsați, asistență medicală celor care au ajuns captivi în bazin.

Să plângi de fiecare dată când vezi filmul

Oana Giurgiu a amintit la Arad și faptul că la momentul la care filmul a fost proiectat la Sibiu, în sală s-au aflat mulți dintre cei care au fost ținuți prizonieri în bazin, dar a povestit și una dintre cele mai cutremurătoare istorii care are legătură atât cu acea întâmplare reală de atunci, cât și cu filmul de acum: un domn a venit la toate proiecțiile filmului la Sibiu și a plâns de fiecare dată pe tot parcursul filmului. Era vorba de unul dintre tinerii care au ajuns în bazinul unității militare din Sibiu, fiind ridicat de pe stradă de către militari pe motiv că părea suspect. Experiența din bazin l-a marcat pe viață, iar filmul lui Tudor Giurgiu a venit probabil să redeschidă o rană, dar și să aducă la lumină abuzurile acelor zile, pentru care nimeni nu a fost găsit răspunzător.

Cu siguranță nu a fost chiar atâta sânge și atâta moarte cât au fost în acele zile de revoluție la Sibiu. Dar documentarea extrem de serioasă, discuțiile purtate cu cei care au stat în bazin, dar și cu cei care i-au ținut acolo (Tudor Giurgiu a avut multe dialoguri chiar și cu colonelul Dragomir, comandantul unităţii militare din Sibiu, cel care ar fi putut schimba întregul tabloul de acolo, dar nu a făcut-o, pentru că, nu-i aşa, deciziile se iau altfel în vreme de război), studiul arhivelor, vizionarea filmelor de atunci și căutarea pozelor dispărute din acele momente, uniformele procurate cu greu, imaginile cu covoarele persane care trebuiau să ajungă de la Cisnădie la Casa Poporului, dar au ajuns singura sursă de căldură pentru deţinuţii din bazin, au conturat un tablou pe care „teroriştii” de atunci l-au simţit la fel de real, la proiecţii, ca în iarna lui 1989.

Şi despre gustul amețitor al puterii

„Ceva din mine mă îndemna: mai mult sânge! Și umblau fetele de la machiaj în jurul bazinului cu flacoanele de sânge”, detalia Tudor Giurgiu momente de la filmări, dar filmul nu a avut nevoie de mai mult sânge. A fost suficient amestecul acela perfect de oameni cinstiţi şi necinstiţi, care îşi schimbă rolurile după cum se mișcă evenimentele, de victime şi călăi întorşi pe dos, de îngeri căzuţi şi demoni blânzi, puși să conviețuiască împreună, unii în bazin, reflecând de data aceasta în mizerie grupurile „bazate” de sus, ceilalți deasupra, prinzând pe zi ce trece gustul amețitor al puterii, cu toții respirând sacadat sub amenințarea teroriștilor nevăzuți, a apei otrăvite, a rușilor, a haosului care a domnit în acele zile în România și care nu pare că s-ar lăsat dus de tot nici acum.

Foarte bun filmul, a spus şi un tânăr născut cu mult după 1989, atât de tânăr încât şi-a pierdut curajul detalierii mai apoi, dar faptul că el şi alţi tineri de seama lui au venit să vadă filmul şi au rămas în sală curioşi şi de discuţiile de după vine doar să adauge încă un plus filmului lui Giurgiu.

Citește și:

Proiecție specială a celui mai nou film regizat de Tudor Giurgiu, în prezența echipei, la Cinema City Atrium