În ultimele luni am văzut cum noul primar ales al Aradului, Călin Bibarț, face ronduri aproape seară de seară și ne explică stadiul lucrărilor de prin oraș, unde e bine, unde e foarte bine, unde se mișcă treaba într-un ritm alert, dar și unde și-a pus piciorul în prag pentru că nu era bine și tot așa. De urmărit am urmărit și noi live-urile lui, mai ceva ca o emisiune unde lumea face torturi și tot felul de prăjituri care te fac să te lipești de televizor, dar sincer n-am fost extrem de impresionați. Nu știm de ce, poate ne lăsăm noi mai greu, dar aveam impresia că degeaba vedem un șanț acoperit sau zece muncitori ce se înghesuie la muncă pe Podul Decebal dacă lucrarea finală este de mântuială sau asfaltul „în valuri”. Detalii…

Rondurile se tot adună, campania a trecut și, surprinzător, rondurile încă se mai fac. Păi dacă primarul merge cu mașina sau la pas (la pași, trei sau patru, maxim cinci) pe unde se desfășoară câte o lucrare și ne explică ce urmează să iasă de acolo, noi am luat-o pe jos și am decis să vă explicăm ce am simțit, nu termenele limită.

Rondul de zi de la Fortuna

Zona Fortuna, acea zonă frumoasă din Arad, știți voi, acolo unde iei țigări de peste drum de magazin, acolo unde lumea face „taxi” pe ruta Arad-Pecica și ești taxat vreo 10 sau 12 lei, zona aia unde ai Vegasul în colțul străzii.

Pornim hotărâți către stația de poliție, deci nu foarte departe, doar un segment de drum de câteva sute de metri. Destul ne-a fost! Uite cum e ocupată o bandă de mers pentru că acolo se lucrează… și în ce ritm se mai lucrează! Fețe mai plictisite ca a celor care fac săpături la Fortuna nu am mai văzut de mult. Câte unul mai întorcea capul să vadă cine trece, dar în rest formula arăta cam așa: doi aruncă nisip în groapă, unul e în autoutilitară, altul stă la povești și mai câțiva analizează lucrarea care nu mai avansează. Se bagă câte o conductă în pământ și continuă în aceeași formulă și în același ritm.

Mai mergem și vedem multe locuri de parcare ce nu pot fi folosite. De ce? Că se lucrează. Ce? Deocamdată nimic, dar sunt semne că s-a lucrat și că mai urmează, poate printr-o minune ajung într-o zi și acolo. Mergem mai departe, câteva mașini parcate, lucrarea nu e gata, că dacă ar fi, bănuim că asfaltul ar fi fost la același nivel dar, există un dar, ajungem la capăt și vedem un muncitor. Unul singur, el și o găleată, mai amestecă în ea, se mai uită la mașini, iar amestecă.

Câțiva metri mai în față dăm de un morman de pământ care are rolul de a… nu știm, dar are. Adică trebuie să aibă, doar nu stă acolo de decor. Ajungem la trecerea de pietoni de la poliție unde pe partea carosabilă s-a lucrat cândva. Știm sigur! Și e gata lucrarea din câte se vede, că doar a fost acoperită săpătura cu piatră, dar nu s-a mai obosit nimeni să facă un pumn de asfalt cât era nevoie ca să poți circula în condiții normale.

Mai departe găsim doi muncitori, unul în autoutilitară și altul pe margine, dă indicații. Ritmul e același ca și cel al colegilor, pesemne că s-au vorbit, nimeni nu pare transpirat, dar asta probabil e din cauză că nici afară nu mai e chiar cald. Trecem pe cealaltă parte și acolo e liniște, mai o pungă zburătoare, mai un chiștoc, dar nimic mai mult.

Noi ne-am plictisit de oraș în doar câțiva pași…

… și nu e neapărat vorba de lucrările alea urâte care nu se mai termină și unde lumea pare că trage de timp doar ca să ne arate că au muncit mai mult. Nu! Este vorba despre imaginea întreagă a zonei. Găsești o florărie ce te face să te bucuri când vezi atâtea culori, dar în rest nimic. Parcă toți merg încruntați, parcă nimeni nu suportă pe nimeni. Din când în când sunt câțiva oameni pe câte o terasă care par fericiți, dar nimic mai mult. E pur și simplu un oraș gri și atât. Nu îți inspiră nimic din nicio parte.

Poate și lipsa oamenilor de pe stradă, poate grijile care îi apasă pe toți, poate pandemia i-a făcut să uite să zâmbească, habar nu avem, dar Aradul mai are puțin și o să trăiască doar din amintiri. Din păcate orașul este gol, gol de oameni, gol de locuri. Avem câteva lucruri de făcut pe aici, dar nu prea multe și nu ceva ce ai vrea să faci în fiecare sfârșit de săptămână, de aceea plecăm toți în Timișoara, că măcar acolo există un mall în care te pierzi și până îți dai seama unde ești se face seară.

Aradul nu mai este un oraș frumos, nu strălucește, nu este verde, dar ne face să ne întrebăm dacă va fi vreodată. Momentan este un oraș și atât, un oraș în care trăiești, dar în timpul liber o iei la fugă pe unde vezi cu ochii. Păcat, avea potențial.

Și dacă tot vorbim despre tristețea orașului, în încheiere propunem să amplasăm statuia „Aradul Întristat” în inima orașului și, dacă vreodată ne revenim, ea să rămână amintirea vremurilor de acum. Aceasta a fost ridicată în memoria honvezilor decedați în timpul luptelor din februarie 1849. Monumentul a fost realizat de sculptorul Aradi Zsigmond în marmură de Cararra și amplasat inițial pe bulevardul central în apropierea Primăriei, iar ulterior, în cimitirul din cartierul funcționarilor. În prezent, statuia se află depozitată la Complexul Muzeal Arad. (sursă Aradul de Altădată).