Prea puțini arădeni știu că Aradul se poate bucura de singurul Teatru de Marionete din țară și unul dintre cele cinci din întreaga Europă (restul fiind de păpuși, adică altceva, mult mai ușor) – un amănunt extrem de important, „un as în mânecă”, mai ales acum, în momentul în care „ne luptăm cot la cot” cu alte orașe românești pentru titlul de Capitală Culturală Europeană, în 2021. Cunoscând ideile expuse mai jos… păcat că nu folosim și acest atu.

Duminică, de la ora 11, la Teatrul de marionete va avea loc o dublă sărbătoare. În primul rând, spectacolul „Cenușăreasa” împlinește 25 de ani de la premieră, iar copiii continuă să-l adore. Acei copii care au fost la premieră au acum peste 30 de ani și mulți dintre ei vin cu copiii lor la spectacol! Tot duminică, maestrul păpușar Carmen Mărginean împlinește 40 de ani de la …premieră, adică 40 de ani de teatru de marionete! Este cea mai experimentată și cea mai premiată (în țară și străinătate) marionetistă în activitate din România. Este singurul actor marionetist din Arad care este menționat în singurul dicționar de specialitate editat de UNITER. O viață plină de efort, dedicată întru totul celei mai mari pasiuni: marionetele. O muncă grea, răsplătită doar prin chipurile bucuroase și aplauzele mânuțelor unor copii inocenți, veniți în vechea sală a Teatrului de Marionete Arad să intre în magica lume a poveștilor.

Înainte de spectacolul-eveniment, atât pentru Arad cât și pentru ea, personal, am stat de vorbă cu Carmen Mărginean. Am dorit să aflăm, și să afle toți cei interesați, cât se poate de mult despre actorul de la capătul firelor de ață, despre greutățile unui păpușar într-un oraș care este, la ora actuală, singurul din țară cu un astfel de teatru – și, subliniem, un oraș a cărui administrație nu apreciază cu adevărat ceea ce are… ori datorită amatorismului, ori datorită ignoranței. Carmen Mărginean… nu-și arată vârsta deloc. E și veselă, e și serioasă, pare a ne vedea tot timpul ca și pe publicul său, copiii. Și pe copii nu-i poți minți… Astfel ne-a povestit cu patos despre istoria instituției, despre tipurile de păpuși, dar mai ales despre statutul pe care îl are Teatrul de Marionete în Arad. Ceea ce am aflat (deși trebuie să spunem că unele le știam… cum ar fi faptul că tavanul Teatrului mai-mai să se prăbușească și pe nimeni să nu intereseze cu adevărat ) ne-a lăsat cu un gust amar… Așa că, descoperiți în continuare istoria și opiniile (bine argumentate și ferme) ale unui om, un actor, ce a marcat, artistic, viața comunității noastre locale și a multe generații de arădeni.

– Anul acesta împliniţi 40 de ani de activitate la Teatrul de Marionete. Dintotdeauna ați fost aici?

– Da… Am intrat în Teatrul de Marionete în 1975 şi duminică sunt 40 de ani de când am pus piciorul pentru prima dată pe această scenă. De multe ori stau şi mă uit în sală, la finalul spectacolelor, pentru că văd părinţi tineri care îşi aduc copii şi mă gândesc că în urmă cu 40 de ani aceşti părinţi erau copii şi veneau la teatru cu grădiniţa sau cu şcoala, iar acum stau în sală alături de copiii lor, ceea ce este un lucru minunat! Fantastic!

– Mai „gustă” lumea teatrul de marionete?

– Sigur că da. Și o demonstrează sălile noastră arhipline. Jucăm cu sala full, duminică de duminică.

– Pentru a deveni păpușar, sau mai exact „actor mânuitor” cum se numește oficial, ce pregătire a trebuit să urmați?

– Acuma există o secție anume la Facultatea de Teatru, dar pe vremea mea nu exista. Eu am făcut o școală. Era un fel de postliceală să-i zic așa, un fel de pregătire profesională la București, care a durat trei ani, după care am dat un examen și am obținut o diplomă de artist liber profesionist. Așa era atunci. Acum, din 1990, s-au înființat în cadrul Facultăților de Arte Dramatice secții de artă a animației. Bucureștiul are, Târgul Mureșul, Iașiul. Sunt facultăți de trei ani și fac toată pregătirea celor de la Artele Dramatice (mișcare scenică, dicție, dans, scrimă) și, pe lângă asta, fac mânuire de păpuși bi-ba-bo sau marionete. Bi-ba-bo e păpușa care se pune pe mână, ca o mănușă, Wayang-ul este păpușa tot pe mână, dar cu „gavit” – o tijă cu nasture – și la mână cu două bețe (aceste bețe se numesc, de fapt, wayang) și mai avem marioneta, păpușa cu sfori.

interviu carmen marginean teatru de marionete (2)

– Aradul este, într-adevăr, singurul oraș din țară care are teatru de marionete, celelalte având doar teatre de păpuși. Vă mândriți cu asta…

– Sigur că da!  Teatrul de Marionete din Arad a fost, zic „a fost” pentru că ne-a desființat domnul primar (n.red. instituția s-a contopit cu Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad), deci… afost singurul Teatru de Marionete din țară și unul dintre cele 5 din Europa! Orașul putea să se mândrească cu noi pentru asta și pentru că noi am fost o trupă foarte bună și la toate festivalurile tematice la care am participat, în țară și străinătate, ne-am întors cu toate premiile posibile: premiul de regie, de scenografie, interpretare feminină sau masculină. Am „ras” tot. Noi trebuia să fim mândria acestui Arad și în loc să fim asta, la a 60-a aniversare a teatrului, adică în 2011, Consiliul Municipal ne-a desființat. Ne-a unificat cu Teatrul Dramatic și, uite așa, Aradul a rămas cu doar două instituții profesioniste de cultură: Teatrul Clasic și Filarmonica. Aradul a avut Teatru de Marionete din cele mai vechi timpuri ca instituție de sine stătătoare.

– Aduceți-ne aminte tuturor… Cum și când s-a înființat Teatrul de Marionete?

– Practic în 1951, dar el a început să lucreze din 1948, când primul regizor și primul director al teatrului, Cristian Frangopol, a adunat în jurul lui niște tineri foarte entuziaști și au hotărât să facă un teatru de marionete. Și-au făcut ei singuri, așa cum au știut la vremea respectivă, păpușile, au pus sforile, au făcut costumele și, în 1951, au scos prima premieră, care s-a numit „Galoșul Fermecat”, marcând înființarea Teatrului de Marionete din Arad.

– Unde au avut atunci sediul?

– Tot aici. Înainte fusese un cinematograf, „Savoy” se numea și a aparținut unui evreu. În curtea teatrului a fost o terasă unde beai cafea… așa cum era pe vremuri, o chestie din asta mic burgheză, foarte simandicoasă. După care, au venit comuniștii și au luat evreului cinematograful și au făcut din el un club al meșteșugarilor care aparținea Consiliului Popular Arad. În 1948, a fost inființat acolo Teatrul de Marionete. De atunci, funcționează.

– Câți actori mânuitori mai sunt în teatru?

– Zece actori. Întotdeauna am fost zece. Eu sunt singura dintre cei vechi aici. Restul sunt tineri. De la vârsta de 45 în jos.

– Se mai pleacă, în continuare, în turnee? Vă puteți lăuda cu asta?

– Turnee facem mai puțin pentru că sunt costuri foarte mari. Cazările hotelurilor ne omoară. Aici e problema. Dar jucăm foarte mult la sediu și participăm la festivaluri în țară și în străinătate. Am fost în Franța, în Germania, în Elveția, la Rio…

– Festivalul „Euromarionete” de la Arad cum se menține cu succes de-a lungul timpului?

– „Euromarionete” a pornit ca un festival internațional, dar încet, încet, festivalul internațional s-a diluat puțin și a avut o perioadă de doi ani în care singurul invitat internațional a fost Teatrul de Păpuși din Pecs, care de altfel sunt prietenii noștri pe care îi iubim. Acum însă… am început iar să aducem. Anul trecut și anul acesta a fost Jordi Bertran care este un mare păpușar al Europei și care a venit cu două spectacole de senzație. E un one man show. Este excepțional!

– Și ce impresie i-a lăsat publicul arădean?

– Este încântat de arădeni pentru că reacționează foarte bine. Copiii noștri sunt senzaționali. Vă spun și eu, cu mâna pe inimă, copiii din Arad sunt cel mai bun public din țară. Eu am jucat în toate orașele, dar ca și copiii noștri nu există niciunde. Au o educație, de acasă sau de la școală… și când intră în Teatrul de Marionete, intră într-o lume a lor, într-un „sanctuar”. Se așează frumos pe scaune. Sigur că sunt gălăgioși la început, se mai ciupesc, mai râd, ca orice copil. Dar când a bătut gongul și dăm anunțul, s-a făcut liniște. Și a început spectacolul, iar ei rămân înmărmuriți.

– Cred că este cea mai mare răsplată pentru un actor…

– Sunt îngeri pe pământ, pe cuvântul meu. Deci ei sunt viața acestui teatru, efectiv. Noi existăm prin ei și pentru ei. Să-i vedeți cum reacționează: cum râd, cum plâng, cum aplaudă, cum dansează împreună cu marionetele noastre, nici nu ai nevoie de altă răsplată. Și asta ne dă puterea și energia să trecem peste murdăriile astea politice, știți? Că, de fapt, sunt niște murdării politice pe care eu nu le înțeleg și sunt foarte supărată pe Consiliul Municipal.

– Nu s-a mai discutat ulterior despre acest aspect? Mai ales acum, cu participarea Aradului la competiția de Capitală Culturală a Europei în 2021?

– Nu. Și asta-i problema! Nu înțeleg… Vrei să angajezi orașul Arad într-o cursă pentru Capitală Culturală Europeană. Cul-tu-ra-lă. Și tu desființezi o instituție de cultură? Pentru că ea, ca instituție, nu mai există. Noi suntem doar o secție a Teatrului Dramatic. Sigur că noi jucăm în continuare pe această scenă, dar Aradul nu mai are această instituție, pentru că nu mai are statut juridic. Păi ar trebui să înființeze instituții de cultură, nu să le reducă, dacă vor să participe într-o asemenea cursă. Că asta înseamnă cultură, nu șuruburi la Strungul. Oricum, n-are nicio importanță. Faptul e consumat. Dar poate acum, în al doisprezecelea ceas s-ar putea trezi. Eu am mai trăit experiența asta. Și comuniștii au făcut „C.A.P.-ul” ăsta cultural, că eu așa îi zic. A fost o perioadă de doi, trei ani de zile, în anii 80, când am fost unificați cu Teatrul numit atunci de Stat. Dar până și ăia și-au dat seama că nu-i bună ideea. Așa că ne-au dat înapoi statutul juridic și am funcționat din nou ca instituție de cultură a acestui oraș.

– Dar unde e problema, până la urmă?

– Sunt două insituții cu profiluri diferite. Da, sigur, și nouă ne zic „teatru” și la Teatrul Clasic îi zice la fel. Dar este altceva. Noi avem alte mijloace artistice de exprimare decât actorul de teatru dramatic. Atunci un director, indiferent cine ar fi persoana respectivă, oricât de deștept ar fi, oricât de binevoitor ar fi, după părerea mea, nu poate conduce două instituții cu aceeași dedicație, aceeași energie. Nu ai cum să-ți împarți timpul la fel. E ca și cum ai un copil și-l înfiezi pe-al doilea. N-ai cum să îi iubești la fel, oricât ai încerca. Și mă doare sufletul, pentru că teatrul acesta este viața mea. Când eu am intrat în teatru, colegele mele se pensionau la 45 de ani. Eram încadrați la grupa 1 de muncă. Noi, circari, balerinii, minerii. Pentru că este o meserie grea. Noi avem boli profesionale: spondiloze cervicale, discopatii… din cauza păpușii, a marionetei și poziția în care stăm când o mânuim. Coloana ne este praf. Dar după aceea, Ceaușescu ne-a luat grupa 1 de muncă și ne-a trecut direct în grupa 3. Atunci am făcut un memoriu la Consiliul Culturii și Educației, la vremea respectivă Suzana Gâdea era șefă acolo, și am obținut grupa a 2-a de muncă, după ce ne-am dus cu certificate medicale. Dar în 2002-2003, iar ne-a fost luată grupa de muncă și suntem acum din nou la grupa a 3-a. Democrații, pentru că trăim într-o țară democrată, au considerat că, de fapt, munca noastră e o joacă, e ceva ușor, că doar e pentru copii. Ce să ieșim la 50 de ani la pensie? Lasă că ieșim la 65 și când nu o să mai putem urca pe scenă o să ne ridice colegii mai tineri.

– O să venim să vă vedem și noi… încă o dată…

-Vă aștept. Îi așteptăm pe toți.

Raluca Medeleanu, 17 octombrie 2015, 11:17 AM