Fiecare avem, cu siguranță, una sau mai multe actrițe (ori actori, după caz), de care am fost îndrăgostiți în adolescență. Pentru mine, Natalie Portman a fost una dintre ele. I-am ținut pumnii și m-am bucurat când a câștigat Oscarul pentru „Black Swan”, iar de atunci îi urmăresc cu interes cariera, în speranța că mă va surprinde și ne va surprinde pe toți cu încă un rol de Oscar. După un timp, cu o aproape-dar-nu-chiar excepție, anume filmul „Jackie” (rol pentru care a și fost nominalizată ultima oară), m-am convins că Natalie Portman este o actriță înnăscută, se simte ca acasă pe platourile de filmare, n-are treabă, joacă orice, aparent fără efort… dar tocmai asta e problema. Din păcate, nu e o actriță ieșită din comun. Un singur rol excepțional a avut, dar și acela cu mult înainte, chiar primul ei rol, în „Léon: The Professional”, când avea doar 13 ani. În ciuda maturizării și a experienței, precum și în ciuda faptului că, în mod vizibil, a încercat să se identifice cu personajele jucate, în ultimii ani, parcă n-a reușit decât să se joace pe sine. Asta pare a fi o altă problemă a ei: rolurile alese sunt parcă create, „cusute” pentru ea și ceva anume nu o lasă să iasă prea mult „din caracter”. Ultimul ei film, „May December”, scârțâie silențios tocmai din această cauză. Și nu numai.

Drama cu pretenții de melodramă a lui Todd Haynes îmi e un cvasi-mister, dar nu din motivele pe care regizorul ar fi vrut să le etaleze. Se pare că la premiera de la Cannes, la un moment dat, publicul a izbucnit în hohote de râs. Scena în cauză este interesantă, ce-i drept, dar departe de ceea ce aș cataloga ilară, eventual doar amuzantă preț de un zâmbet schițat pe jumătate și uitată în secunda a doua. Scena este următoarea: Gracie (Julianne Moore) deschide frigiderul și pentru o secundă îngheață, de parcă a văzut o stranie stafie stafidită-n stafide, camera dă zoom pe ea, momentul este subliniat cu un fundal sonor ușor dramatic, mimând un preludiu pentru un horror, ca în cele din urmă să anunțe cu seninătate: „Nu cred că mai avem destui hotdogi”. Momeala mușcată de publicul de Cannes s-a vrut a fi – și se pare că a reușit să fie – o ironie fină pentru filmele care încep promițător, ca după aceea să eșueze lamentabil să se ridice la nivelul așteptărilor.

Ironia e că același lucru se poate spune despre „May December” și găsesc destul de ciudat faptul că, în afară de 2-3 critici, majoritatea au avut doar cuvinte frumoase despre film. Ceea ce trădează sinceritatea lor lacunoasă, totuși, sunt notele finale, aproape nimeni nemergând atât de departe încât să-i ofere filmului un punctaj maxim. Actualmente, „scorul” criticilor pe Rotten Tomatoes este 90%, în timp ce media notelor date de public este mult mai mică, doar 66%. Criticii de film americani și europeni, desigur, abordează problema cu mult tact și cu politically correctness, fiind în discuție un amestec de subiecte super-sensibile din perspectiva Woke- și Cancel Culture, una dintre teme atinse în film fiind obiectificarea, însă, contrar așteptărilor, în „May December” bărbatul este cel care se trezește în postura de „obiect al dorinței”, fiind nevoit astfel să-și reconsidere viața și tinerețea pierdută.

Recunosc, nu am apucat să-l „cunosc” încă foarte bine pe regizorul Todd Haynes, am văzut doar filmul „Far from Heaven” (Departe de paradis) și „Carol” pe jumătate (am adormit). Știu, însă, că „numele lui Haynes a devenit sinonim cu mișcarea New Queer Cinema, filmele sale fiind exerciții de explorare și redefinire a contururilor culturii queer din America și nu numai”, după cum notează AllMovie.com.

Haynes încearcă să pună degetul pe aspectele mai puțin cunoscute ori ignorate ale unor povești scandaloase, tratând cu precădere subiecte care gravitează în jurul sexualității și a identității personale ca o stare fluidă, maleabilă și interpretabilă. Regizorul scoate la iveală aceste povești extrăgându-le din scandal și – citez din nou AllMovie.com – „subminând structura narativă, marșând pe un erotism complex și transgresiv, forțând adică limitele morale ale societății”.

În „Carol” e vorba de lesbianism, în „Far from Heaven” (tot cu Julianne Moore – un fel de muză a regizorului) e vorba de o atracție interrasială, iar în „May December” despre o iubire pedofilă, Gracie (Julianne Moore) fiind căsătorită cu un băiat cu 23 de ani mai tânăr, Joe (jucat de Charles Melton), cu care a început să aibă o relație de când ea avea 36 ani, iar el doar 13.

Foto: Francois Duhamel / Netflix

Povestea filmului se bazează pe fapte reale: profesoara Mary Kay Letourneau a fost condamnată în 1997 pentru „violarea” elevului ei de clasa a șasea, Vili Fualaau. În închisoare, a născut doi copii ai lui Fualaau și după eliberarea ei s-au căsătorit în 2005. Cuplul a rămas împreună destul de mult timp. Fualaau a susținut mereu că nu este o victimă și părea mândru de relație. Letourneau și Fualaau s-au separat, totuși, în 2019, iar Mary Kay Letourneau a murit de cancer în 2020, lăsând moștenirea ei soțului.

În film, au trecut deja 23 ani de la scandalosul incident, Gracie Atherton-Yoo și Joe Yoo sunt căsătoriți și duc o viață simplă și fericită. Cuplul acceptă să o primească în vizită în mod regulat pe actrița Elizabeth Berry (Natalie Portman), care dorește să cunoască mai bine complicata lor poveste de dragoste, cu scopul de a realiza un film independent. Ce face personajul Elizabeth se numește method acting, încercând nu doar să studieze și să imite până la cel mai mic detaliu persoana pe care o va interpreta, ci să ancheteze întreaga poveste („story”, cum s-ar spune în presa senzaționalistă americană), chestionând rude și cunoștințe despre relația cuplului și despre trecutul lor.

Regizorul însuși etichetează filmul drept o dramă / comedie neagră, deși în afară de scena cu frigiderul, latura comică mi se pare inexistentă. Ce i s-ar părea distractiv lui Haynes dă mai degrabă spre o joacă meschină de a-și bate joc de personajele din film într-un mod subtil, tratând povestea lor cu o maximă seriozitate, dar numai în aparență. Personajul actriței Natalie Portman încearcă să intre în pielea personajului jucat de Julianne Moore, dar, în mod ironic tocmai pentru Natalie Portman, fără prea mare succes în imitarea ei. E un detaliu irelevant, totuși, miza filmului, oricum, nu e asta.

Se ridică întrebarea dacă Todd Haynes, acest erou al curentului New Queer Cinema, vrea să normalizeze aceste subiecte tabu, cum este pedofilia în cazul „May December”, să arate că poate exista o iubire autentică acolo unde societatea vede doar o infracțiune, ori caută doar să despacheteze și să îmbrace frumos un subiect „juicy”, știind că scandalul este o obsesie, o „plăcere vinovată” universală.

Ceea ce-mi dă cu adevărat cu virgulă este stilul artistic al lui Todd Haynes, identificabil chiar și pentru cei care au văzut doar o mână de filme regizate el. Filmele sale sunt marcate de o inocență maturizată și profund romanțată, învăluite parcă cu o mantie translucidă, o ceață imaginară care produce o atmosferă visătoare, melancolică, precum o joacă discretă, intimă și cuminte cu păpuși Barbie, sau ca o telenovelă realistă. Abordarea haynesiană are puterea unei priviri în gol și a unei pieptănări metodice a marelui nimic mundan.

Realismul din filmele sale este cât se poate de evident doar o simulare, regizorul fiind notoriu pentru stilul său care merge în direcția formalismului – mascat, aș adăuga – în detrimentul naturalismului (în film, naturalismul se referă la străduința de a reda realitatea într-un mod credibil, iar formalismul se axează mai mult pe tehnică, pe latura artistică a filmului).

Todd Haynes îmi dă impresia unui soi de Lynch moderat, fără inspirație și fără factorul WTF, ori un fel de Kieślowski mult prea romantic. Are, evident, o fascinație pentru melodrame („Far from Heaven” este un omagiu adus filmelor lui Douglas Sirk, o „legendă” a melodramelor hollywoodiene din anii ’50 și un veritabil promotor al drepturilor civile în cinematografie, tratând în filmele sale probleme de rasă, clasă și gen, cel mai bun exemplu fiind „Imitation of Life”)… doar că Haynes are o viziune deformată despre melodrame, ori, în cel mai bun caz, le deformează intenționat, creând un mulaj și un melanj aproape ezoteric și, astfel, un stil cvasi-propriu, semi-inconfundabil. Cea din urmă variantă ar fi, într-adevăr, o bilă albă pentru Haynes, pe considerente estetic-artistice.

Dar despre presupusul său umor voluntar sau involuntar nu știu ce să zic, suspectez doar că găsește un amuzament bizar în anosteala stingheritoare creată chiar de el, în timp ce povestea este descusută parcă din inerție, ca în cele din urmă să ajungă unde a vrut de la bun început, la dedesubtul rufelor nespălate în public. Asta pare să-l preocupe pe regizor, cu precădere. Este un detectiv intim meschin și cordial în același timp, un confident empatic, dispus și predispus să rezoneze cu orice situație delicată, oricât de scandaloasă. Un prieten imaginar fals, care promite confidențialitate, ca apoi să facă un film „bazat pe fapte reale”.

Titlul „May December” are un sens mai puțin cunoscut la noi, dar comun în vocabularul american, făcând referire la o diferență de vârstă vizibilă, luna mai simbolizând tinerețea și decembrie, bătrânețea. În plus, acțiunea filmului se petrece în luna mai, iar filmul a fost lansat în – ați ghicit – luna mai (la Cannes Film Festival).

Foto: Francois Duhamel / Netflix

Eu aș completa interpretarea titlului și cu faptul că luna mai, limita dintre primăvară și vară, poate fi și o aluzie pentru căldură, cu înțelesuri radical diferite: pe de o parte căldura familială, respectiv fericirea domestică, și pe de altă parte perioada de „călduri”, excitația sexuală, personajul jucat de Natalie Portman devenind, la un moment dat, o „agentă” a ispitei. Decembrie, în schimb, reprezintă în mod clar frigul, redat în film prin acea înghețare, resemnare și melancolie post-traumatică pe fața personajului jucat de Julianne Moore.

„May December” este însă categoric „în zodia” lunii mai, deoarece prin „decembrizarea” prea nuanțată, prin accentuarea rigidității, a insensibilității și a tăcerii chinuitoare, Todd Haynes nu ar fi făcut altceva decât să scoată cu brutalitate filmul din preferatul său halou paradisiac.

La Premiile Oscar din acest an, filmul are o singură nominalizare, pentru scenariu original. Suficient.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”