În ziua de azi, când tehnologia CGI e atât de ireproșabilă încât ți-e greu să distingi ce e real și ce e generat pe computer într-un film, nu e de mirare că și desenele animate cu cea mai mare priză la public sunt cele 3D, precum „Toy Story”, „Shrek”, „Puss in Boots” sau „Frozen”. Atunci când apare însă un film de animație care – contrar tendinței populare – folosește o tehnologie învechită, dar cu atât mai fascinantă, nu e de mirare nici faptul că tinzi să-l confunzi cu ușurință cu tehnica CGI. E vorba de stop motion (sau „stop cadru”), o tehnică de animație prin care păpușile sunt mișcate și mutate cu pași mici, fiecare cadru fiind fotografiat individual. Problema cea mare e că în ciuda muncii depuse în creația acestor filme și a experienței vizuale deosebite, ca să nu mai vorbim de înbunătățirea constantă a calității în acest domeniu (în noile filme stop motion până și gura sau ochii personajelor se mișcă din ce în ce mai realistic), aceste filme nu se bucură de un succes foarte larg. Că la box office primează filmele de animație 3D precum „Coco” sau „Zootopia” e într-un fel de înțeles, însă e cu atât mai greu de înțeles de ce valoarea acestor producții nu e recunoscută la premiile importante în domeniu, cum ar fi Oscarurile. Prima și ultima oară când o animație stop motion a câștigat un premiu la categoria „Cel mai bun lungmetraj de animație” a fost în urmă cu 14 ani, în 2005, acela fiind „Wallace & Gromit: The Curse of the Were-Rabbit”, chiar dacă de nominalizat au mai fost nominalizate animațiile „Kubo and the Two Strings” și „My Life as a Zucchini” în 2016, „Shaun The Sheep – The Movie” în 2015, „ParaNorman” în 2012 sau „Fantastic Mr. Fox” în 2009 și alte cinci producții interesante (vezi aici).

Am încheiat intenționat lista scurtă cu „Fantastic Mr. Fox”, deoarece acesta a fost primul film de animație 100% stop motion al lui Wes Anderson, asta după ce tânărul regizor american a mai cochetat parțial cu această tehnologie în filmele sale, cum ar fi în „The Life Aquatic with Steve Zissou” (2004) și „The Grand Budapest Hotel” (2014). Cea mai recentă ispravă a sa, „Isle of Dogs”, reiterează fascinația lui Anderson pentru tehnica stop motion într-o animație despre animale, adăugând un plus de valoare în creația sa:

În „Isle of Dogs” suntem puși în pielea animalelor printr-un truc stilistic simplu: înțelegem ce vorbesc câinii, dar nu putem decât să ghicim ce bolborosesc oamenii

„Șmecheria” e cu atât mai interesantă cu cât nu e nicio limbă inventată în film: câinii vorbesc în engleză, iar oamenii în japoneză, acesta fiind și motivul pentru care acțiunea se petrece în Japonia (dincolo de faptul că „Isle of Dogs” e un omagiu adus celebrului regizor japonez Akira Kurosawa, ale cărui filme cu samurai au inspirat mai mulți cineaști contemporani, printre care și George Lucas, pentru „Star Wars”). Având această soluție lingvistică ingenioasă… e o treabă curioasă, totuși, cum funcționează filmul pentru publicul japonez. Poate că, special pentru ei, vocile sunt dublate invers, câinii vorbind în japoneză și oamenii în engleză, cine știe…

Revenind în schimb la varianta americană, respectiv europeană a filmului (replicile în japoneză nefiind defel subtitrate, singurele excepții fiind indicațiile unor locații sau ale anumitor obiecte – cum ar fi „wasabi poison” –, titrate în ambele limbi), au mai fost inserate în film două-trei cuvinte rostite în engleză chiar de către oameni, pe care regizorul ne lasă să le înțelegem, deoarece se presupune că și un câine pricepe cât de cât semnificația apelativului „Good boy!”, mai ales dacă îi mângâi prietenește vârful capului. Nu e întâmplător nici faptul că sunt două personaje care vorbesc engleză în film, o studentă venită din Ohio (SUA), liderul grupării clandestine „Pro Câini” și prezentatoarea TV care traduce în engleză știrile în direct, controlându-și cu greu subiectivismul. Simbolistica e evidentă aici: empatia față de câini, aceste personaje luând o poziție în numele câinilor.

Însă „Isle of Dogs” nu ne învață doar (în caz că ar fi nevoie) să iubim animalele, ci ne învață și despre pericolele corupției și a manipulării: în film, maleficul primar al orașului Megasaki, Kenji Kobayashi, semnează un decret prin care toți câinii sunt trimiși în carantină pe o insulă plină de gunoaie, asta după ce tot el și clanul său au „fabricat” virusul canin despre care se presupune că ar amenința populația. Arătând că e un primar democrat, acesta îl lasă să-și expună părerea în public și pe omul de știință Watanabe, dar pe care-l asasinează mai târziu cu o doză letală de sos Wasabi, deoarece profesorul Watanabe găsise antidotul pentru vindecarea câinilor infestați.

De asemenea, primarul îi ține în șah pe toți oponenții săi folosindu-se de mită, diverse amenințări și propagandă politică prin mass-media, sugerând că votanții săi au fost cei care au cerut eliminarea câinilor. Colac peste pupăză, acesta mai vine și cu o alternativă (atât de tipică japonezilor): înlocuirea câinilor cu animale de companie robotice.

Rolul educativ al filmului trece, în schimb, dincolo de corupție și simplul mesaj pro câini. Scenaristul și regizorul Wes Anderson sancționează destul de dur modul în care societatea alege să-și gestioneze criza deșeurilor și anume mutându-le, pur și simplu, departe de ochii lumii, pe o insulă abandonată, numită în film literalmente „Insula gunoiului” (Trash Island). Astfel, scopul filmului de a evidenția un asemenea subiect tabu, pericolul pentru mediul înconjurător, creat de oameni, merge mână-n mână cu modalitatea perfect aleasă de către Wes Anderson de a sensibiliza audiența: apelând la „cel mai bun prieten al omului”.

De la haiku la Yoko Ono – filmul e o poezie toată, iar muzica e (99%) în stil japonez

Pe lângă aerul exotic al filmului sau clișeele japoneze exploatate în film cu o ironie fină, nemaivorbind de amprentele specifice ale lui Wes Anderson care pot fi depistate și în acest film (începând cu cromatica până la structura pe capitole, motivul evadării sau tendința recurentă cu copiii, prezentați mai adulți decât adulții, etc.), partea care joacă un rol cât se poate de important în „Isle of Dogs” este muzica, compozitorul Alexandre Desplat făcând o treabă pur și simplu superbă în acest sens. Știu… în articolul „Oscar Special Music” am spus că „despre coloana sonoră a filmului nu putem spune că e genială, maxim interesantă și… drăguță”, însă efectul creat are o rezonanță și mai puternică dacă fundalul sonor e acompaniat de imaginile potrivite, în cazul de față secvențele-cheie din filmul „Isle of Dogs”.

Totuși, dincolo de muzica compusă de Alexandre Desplat, cred că piesa care ajută cel mai mult filmul este „I Won’t Hurt You”, interpretată de The West Coast Pop Art Experimental Band (lansată în 1966!).

Distribuție de zile mari

Deși nu le auzim decât vocile, animația „Isle of Dogs” aduce cu ea un arsenal de vedete de Hollywood de primă ligă, din distribuție făcând parte actorii Edward Norton, Jeff Goldblum, Frances McDormand, Scarlett Johansson, Harvey Keitel, Tilda Swinton, Greta Gerwig, Bill Murray (aceasta fiind a opta colaborare a sa cu regizorul), Ken Watanabe (nominalizat la un Oscar în 2003 pentru rolul secundar din filmul „The Last Samurai”), Liev Schreiber, Roman Coppola (da, fiul celebrului Francis Ford Coppola) și Yoko Ono (da, soția regretatului John Lennon). Pe aceasta din urmă o cheamă tot Yoko Ono în film, însă nu e o cântăreață și n-are nicio treabă cu The Beatles, ci e asistenta profesorului Watanabe.

În timpul filmărilor a fost și o competiție dedicată fanilor lui Wes Anderson pentru a da voce unui personaj în film, lansată pe site-ul Crowdrise, platformă co-finanțată de actorul Edward Norton. Participanții trebuiau doar să doneze minim 10 dolari, suma adunată fiind destinată ONG-ului lui Martin Scorsese, The Film Foundation, a cărui scop e prezervarea filmelor clasice. Campania lui Wes Anderson a adunat în total 250.000 dolari.

Cine a zis că Wes Anderson urăște câinii?

Internauții speculează că filmul ar reprezenta scuzele oficiale ale lui Wes Anderson adresate iubitorilor de câini, după ce în mai multe filme anterioare „a omorât” cu brutalitate mai mulți patrupezi, cum ar fi în „The Royal Tenenbaums” (2001), „Moonrise Kingdom” (2012) sau până și în animația „Fantastic Mr. Fox” (2009). Poate tocmai din acest motiv, în titlul filmului s-a ascuns un alt mesaj extrem de simplu și inspirat: „Isle of Dogs” seamănă fonetic cu „I Love Dogs”.

Nota autorului:

Surse: WatchMojo, ScreenPrism, IMDb
Surse foto: IMDb

BONUS – creația păpușilor și tehnica stop motion folosită în film: