vineri, 8 decembrie, 2023

Special Arad Logo

    Oscar Special: „Avatar – Calea apei” – Mult CGI despre nimic

    de Iulia Notaros | 4 martie 2023, 1:09 PM | Cultură | Film | Oscar Special

    0

    (foto: 20th Century Studios)

    Lui James Cameron i-au trebuit treisprezece ani să coacă acest al doilea film din seria „Avatar”. Nu vă bucurați că vom avea un răgaz atât de lung și până la următorul, se pare că omului i-a venit inspirația și „Avatar” al treilea ne va tulbura liniștea deja în anul Domnului 2024. Problema cu gestația creativă lungă este că are două tăișuri. Sau te alegi cu o capodoperă, sau cu o catastrofă. Cale de mijloc nu prea mai există. Problema lui Cameron este chiar întreită. Tot scriind și rescriind scenariul, s-a ales cu trei filme. Un film de acțiune marca Michael Bay, cu explozii și incendii incontrolabile, obiecte care zboară amenințător prin aer și urmăriri a căror finalitate își pierde relevanța pe la minutul zece al întortochelilor spațio-temporale. Un documentar despre natură, à la David Attenborough, dar cu animăluțe imaginare. Jungla amazoniană se întâlnește cu „Stăpânul Inelelor”. Și, finalmente, o dramă familială inspirațională, de genul filmelor de Crăciun de pe canalul Hallmark.

    Un om mai cu scaun la cap s-ar fi decis să aleagă unul dintre aceste filme și să-i rămână consecvent. Dar James Cameron le are cu grandoarea, până la urmă el a scufundat cinematografic Titanicul. A decis deci să ia aceste trei elemente și să le îmbine, cum știe el mai bine, în peste trei ore de acțiune. Undeva pe la primă oră mai păstram un dram de curiozitate și speranță. Pe la ora a doua mi-am dat seamă că știu, finalmente, la ce se gândea regizorul grec Theo Angelopoulos când se referea la „eternitate și o zi”. La ora a treia simțeam că am, ca să folosesc descrierea epocală a antrenorului Zdeněk Zeman, înfuriat de un jucător inert și incapabil, creierul plat ca o clătită. Cu ce ți-am greșit, James, cu ce?

    În mod evident, din punctul de vedere al tehnicii cinematografie actuale, „Avatar: Calea apei” este un tur de forță. Mii de oameni au muncit din greu să realizeze o lume imaginară aparent coerentă și credibilă. La ce bun, însă, când povestea este zaharisită și previzibilă, plină de stereotipii iritante, iar jocul actoricesc este redus la un șablon albastru, cu diferențe infime de la personaj la personaj. Povestea pornește, evident, unde am rămas cu primul „Avatar”, ceea ce i-a pus în dificultate pe cei care nu-și mai aminteau cum trebuie de întâmplările din el, n-ai cum să-i acuzi, treisprezece ani sunt vreme lungă, dacă, spre deosebire de James Cameron, mai ai și alte preocupări pe lângă scenariul „Avatarului”. Nu-i nicio problemă, de fapt. Aflăm că atunci când coloniștii colonialiști umani răi și exploatatori s-au cărat de pe Pandora, localnicii drăguți, albaștri, apropiați de natură, cum am învățat că trebuie să fie neapărat toți indigenii, au creat o societate perfectă, paradisiacă, și se bălăceau în bălți cristaline prinzând pești cu sulița. În mod inevitabil, însă, coloniștii revin, mai răi și mai exploatatori, și indigenii noștri trebuie să-și părăsească preaiubita pădure, care-i ocrotea la sânul ei. Se urcă deci pe ditamai păsăroii-pterodactili (probabil că James a fost unul dintre băiețeii aceia care vorbesc mult despre dinozauri și au specia lor preferată) și spală putina, spre niște insule, unde, sărpraiz, dau de niște localnici drăguți, apropiați de natură dar… turcoaz, să-i putem diferența și noi. Turcoazii acvatici îi primesc cu brațele semi-deschise, avem nevoie, totuși, de niște tensiune relațională, pentru a bifa aspectul Hallmark.

    Urmează apoi bălăceli cu niște animale acvatice numite tulkuni, care sunt super inteligenți, dar, până la urmă, niște balene. James a fost pasionat probabil și de cărțile care ne explică că animalele acvatice au un grad înalt de inteligență, evoluată însă pe o traiectorie diferită de cea umană. Un gând frumos și interesant, dar dacă vreau să mă ocup de el, chiar că mă uit la un documentar de-al lui Sir David. Sau la „My Octopus Teacher” – îl recomand cu căldură pentru cei care vor să creeze o relație emotivă reală cu un personaj dintr-un film, și da, mă gândesc la caracatiță. Forța imaginativă a lui Cameron se extinde mereu până la punctul de minimă rezistență, creații puțin diferite de realitatea noastră, să fie exotice, dar nu prea, numai bune pentru o alegorie transparentă și fără suflet. În timp ce unul dintre fii familiei era înghițit de balenă, pardon, tulkun, m-au săgetat două gânduri. Unu, ce tare mă temusem că-mi pică comentariul la „Iona” lui Sorescu la Bac. Doi, ce bine ar fi fost să nu fiu aici, ci acasă, uitându-mă la un episod din „Star Trek” cu o baltă vorbitoare și supărăcioasă. Oamenii ăia măcar au făcut un efort de a-și imagina forme de viață cu adevărat altfel.

    Și da, știu, are și „Star Trek” extratereștrii lui colorați distinctiv. Dar, ca norocul, metodele de realizare sunt mai primitive. E vopsit actorul în galben și am rezolvat. Îi rămâne nealterată mimica. În „Avatar”, toți albaștrii și turcoazii noștri au aceleași fețe, aceleași expresii: o încruntare șablon, o holbare de desen animat, o privire beatifică când îi vede pe tulkuni prin apă. Sigourney Weaver joacă o adolescentă, nu că ar conta, trecerea timpului pare să nu aibă niciun efect asupra personajelor. Adică are, pentru-că totuși cresc, devin adolescenți, apoi adulți, unii mai și mor, dar probabil au găsit o substanță și mai eficientă decât colagenul colindând prin pădurile alea virgine. Dar aceste detalii nici nu mai contează cu adevărat. Personajele, povestea, morala facilă sunt toate subsumate vanității lui Cameron, dorinței lui de a crea lumea „Avatar” doar de dragul de a fi creat-o. Nici pe Titu Maiorescu nu aș fi vrut să-l trag la Bac, dar uite ce folositor îmi e pe termen lung: „Avatar” e definiția formei fără fond.

    Este, evident, posibil să te uiți la „Avatar” ca la un vehicul de entertainment pur. Să apreciezi momentele vizuale bine realizate. Să nu vrei prea multe de la el, de fapt, să nu vrei nimic, și să rămâi cu ceea ce îți dă, niște idei reciclate, regurgitate de o balenă imaginară pe o plajă pustie. Poate îți vei dori să repeți experiența peste doi ani. E ok, fiecare cu preferințele personale. Eu zic totuși că, dacă vrei să înveți ceva despre mirarea omului atunci când e față în față cu misterele lumii, cunoscute și necunoscute, poți să studiezi clipa în care micuța caracatiță din „My Octopus Teacher” își întinde, sfios, tentaculele spre scafandrul surprins. Ea spune, de fapt, ceea ce albaștrii și turcoazii noștri au tot repetat, obsesiv dar inutil, în film (asta se vrea, probabil, să fie partea spirituală a opusului): „Te văd”.

    Nota autorului:

    NOTE OSCAR SPECIAL 2 stele

    Explicația notelor:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Slab
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    9 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.