Spre sfârșitul anilor nouăzeci, un scoțian, Calum (Paul Mescal) își duce fiica de 11 ani, Sophie (Frankie Corio) într-o vacanță la mare, în Turcia. Deducem că Calum și mama lui Sophie sunt divorțați, dar relația dintre tată și fiică este una naturală, netensionată. Îi vedem la aeroport, în autobuzul care-i duce spre hotel, amestecați printre cârdurile de turiști britanici care-ți luaseră și ei vacanțe la pachet prin agenții de voiaj. Ne dăm seama că, probabil, fiind aproape de finalul de sezon (Sophie va începe școala în săptămâna de după vacanță), sejurul a fost cumpărat la reducere. Camera, care trebuia să aibă două paturi, are unul singur, la recepție nu-i așteaptă nimeni, iar Sophie ațipește obosită la canapea. Dar niciunul dintre aceste evenimente nu devine problematic, sau dramatic.

Realizăm pe parcurs că imaginile pe care le vedem sunt amintirile lui Sophie, acum adultă. Între ele se interpun imagini din prezentul lui Sophie, imagini filmate cu camera video a lui Calum și scene onirice de dans, dintr-un club, care la început pare un spațiu fizic, în care dansează Sophie adultă, dar, încet-încet realizăm că este vorba mai degrabă de o proiecție imaginară, un spațiu mental prin care ea încearcă să lege trecutul și prezentul. Magia filmului „Aftersun” e cât de coerent se leagă toate aceste imagini în acel proces pe care arta, mai ales literatura și filmul, încearcă să-l tot surprindă: fluxul gândirii și, intrinsec, al memoriei. La final, când Sophie ne apare stând pe canapea, privind înregistrările video ale vacanței, realizăm că am fost martori la demersul ei de a rememora acea săptămână de vară, de a înțelege lucruri pe care poate atunci, copil fiind, nu le-a înțeles.

Datorită faptului că privim trecutul prin prisma amintirilor lui Sophie, unele evenimente care, într-o narațiune clasică ar fi importante, devin secundare, sau dispar complet. E posibil ca Calum să fi avut o discuție tensionată la recepție în seara sosirii, dar Sophie era obosită și adormită, următorul episod e deja în camera lor, unde Calum se va autoexila pe patul de rezervă pe care-l primesc de la hotel, pat care, în mod normal ar fi al copiilor, dar Calum își lasă fiica să rămână pe patul cel mare. Sunt multe astfel de gesturi aparent mici, cum ar fi și aplicarea atentă a loțiunii solare în timp ce stau la soare și a loțiunii de după plajă (aftersun lotion, în engleză) seara, care ne sugerează afecțiunea adâncă a lui Calum pentru fiica lui, afecțiune pe care Sophie o simte și în prezentul solar al filmului, și în viitorul în care-și rememorează, dar și reevaluează vacanța: altă cheie de interpretare a titlului, după soare, e felul în care, retrăind mental evenimente după ce au avut loc, la vârste diferite, reinterpretăm trecutul prin prisma eului prezent.

Amintirile lui Sophie pot fi descrise, convențional, ca fiind fericite: stă la plajă cu tatăl ei, se întâlnește cu un băiat de vârsta ei care o place, și cu care vor împărtăși un sărut copilăresc,  e „adoptată” de un grup de adolescenți britanici care sunt impresionați de faptul că joacă biliard bine pentru vârsta ei. Sophie le observă transgresiunile adolescentine (cocktailuri de la bufetul all inclusive și pipăieli pe sub apă) cu inocența combinată cu o stranie înțelepciune a unor copii reflexivi. Nu e prezentată însă ca un copil deosebit de precoce, nici ca un copil deosebit de drăgălaș. Sophie e, din toate punctele de vedere, un copil normal, cu o copilărie relativ normală, într-o vacanță normală, cu micile ei angarale, ca orice vacanță, dar și cu multe momente care se întipăresc în memorie prin ineditul călătoriei.

Și totuși, încetul cu încetul, se conturează, ca o amenințare tăcută, o aură mai secretă și întunecată în jurul lui Calum. Trecând în spatele perdelei solare a amintirilor de suprafață, Sophie, și noi împreună cu ea, realizăm că tatăl ei era nefericit. Nu știm de ce. Nu avem cum, filmul nu trece peste limita a ceea ce Sophie putea să știe, eventual să afle ulterior, despre tatăl ei. Realizăm că nu avea foarte mulți bani, cel puțin nu atât de mulți câți și-ar fi dorit să aibă. Deși Sophie îi spune explicit să nu-i ofere bani pe care nu-i are, el îi va cumpăra un covor turcesc frumos „ca o poveste”, la un preț, pentru el, exorbitant, covor pe care îl vedem mai apoi în dormitorul lui Sophie adultă. E posibil și că despărțirea de mama lui Sophie să fi fost, mai degrabă, dorită de ea, și nu neapărat de Calum, care, spre surprinderea fiicei, îi spune încă mamei „te iubesc” la telefon. Îl vedem mai mereu cu o bere în față, sau mai multe, în fond, e scoțian, dar noianul băuturilor pare și el îngrijorător. Într-o singură seară Calum o lasă singură pe Sophie la hotel, după ce aceasta îl capacitase să cânte karaoke cu ea, și pornește într-un periplu bahic prin stațiune. Cel puțin, bănuim că asta a făcut – scenele în care Calum e singur sunt puține, și par mai degrabă proiecții ale lui Sophie, posibile scenarii construite de ea să umple golurile inevitabile ale amintirilor proprii. În condițiile acestei aparente impenetrabilități a personajului, și a importanței lui cruciale în reușita filmului, alegerea lui Paul Mescal pentru rol a fost una providențială: s-a vorbit mult despre cum conaționalul irlandez al lui Mescal, Colin Farrell își joacă rolul din „Spiritele insulei” din sprâncene. Mescal își joacă rolul privind în gol, dar cu o privire care te devastează ca un upercut.

Cea mai grea implicație a filmului (nici confirmată, nici infirmată) este că Calum ar fi murit, poate chiar nu cu mult după vara rememorată de Sophie, iar caseta și covorul sunt punțile prin care ea caută să-l regăsească. Obiecte fizice care o transpun în acea discotecă a amintirilor, unde dansează împreună cu tatăl ei, având acum amândoi aceeași vârstă. „Aftersun”, debutul în lungmetraj al scoțiencei Charlotte Wells, este un film extraordinar despre acel timp mitic al copilăriei când totul e încă deschis, când posibilitățile sunt infinite, și fiecare experiență nouă e trăită cu speranță și exuberanță. În același timp e un film despre durerea realizării că, pe cum creștem și îmbătrânim, multe porți, inevitabil, se vor închide și nu există cale de întoarcere. Singura certitudine care leagă cei doi timpi ai existenței este iubirea dintre un tată și fiica lui, ca ultimele raze roșiatice ale soarelui care mai plutesc pe cer după apus.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”