A fost, în urmă cu patru ani, un Crăciun alb în zona noastră. Poate nu a fost ca-n basme zăpada, dar oamenii și întâmplările au fost de poveste, zăpada fiind doar o tușă de frumusețe peste o poveste adevărată, nescrisă, dar trăită, chiar de Crăciun, de 33 de familii, dintre cele mai sărmane dintr-o localitate arădeană ce se laudă de mulți ani cu bunăstarea (evident, „adusă” de întâiul lăudăros al comunității). O bunăstare reală pentru o parte dintre pecicani, la fel de reală însă ca și sărăcia în care viețuiesc alte multe familii din același oraș. Cu unele excepții, îndeobște cunoscute în comunitate (pentru că funcția doboară gradul legii când vine vorba despre dobândirea averilor), bunăstarea nu-i defel o vină, iar cei care au atins-o prin muncă și cinste nu sunt balauri sau zmei răi. Dimpotrivă, exemplul lor este demn de urmat. Doar că în această poveste nu a fost vorba despre acești oameni, realizați, cum se spune, chiar dacă unii au intrat în ea ca personaje bune la suflet și dornice să-și ajute semenii. Nu este nici o poveste cu balauri ce aruncă flăcări pe nări, nici zmei cu buzdugane înfricoșătoare, chiar dacă umbra pământeană, reală a unor astfel de personaje imaginare încă mai bântuie fosta mare și bogată comună, ajunsă un orășel neînsemnat, captiv în mâinile unui mic grup constituit în jurul celui mai scund dintre personajele fabuloase ce întruchipează răul. Aceste personaje există, dar nu și-au găsit loc în această poveste. Ar fi murdărit-o.

N-a fost o poveste nici cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene sau cu alți eroi, ci cu oameni. Oameni simpli, bătuți de soartă sau de cine știe ce ghinion ori viciu, oameni săraci care-și poartă cu încăpățânare crucea sărăciei. Unii, și cu demnitate, aș zice. Oameni care, poate, speră, iar speranța asta într-un mai bine ce va să vină cândva le dă puterea să nu abandoneze lupta cu viața, să-și țină copiii aproape, să-i crească așa cum pot, să-i educe cum știu ei, să-i pregătească pentru mai târziu, acel mai târziu în care ei, copiii de azi, vor înțelege că viața nu este doar o luptă oarecare, filozofică, ci una reală, cu greutățile zilnice, cu privațiunile, cu nedreptățile, cu sărăcia.

Greu de înțeles de unde le vine această speranță sau de la cine speră ei la un ajutor, la o minune, pentru că orice ajutor este, pentru acești oameni o adevărată minune. Oricum, nu de la semeni. Vecinii din cartier sunt la fel de săraci, iar cei câțiva înstăriți nu se mai „răspund” cu sărăntocii – unii s-au „luat cu politica” și acum sunt în preajma balaurilor scunzi sau burtoși și apar printre oameni doar din patru în patru ani, înainte de vot. Ce să aștepte de la ceilalți „consăteni”, din alte cartiere?

Poate, totuși, de la Dumnezeu așteaptă ei minunea. E drept, puțini sunt cei care se învrednicesc să meargă la Biserică, să-și susțină prin rugăciune speranța sau prin participare la duminicala taină a tainelor, Sfânta Liturghie. Nici nu-și trimit copiii, întregind păcatul propriei înstrăinări de locul în care se „predă” mereu și mereu lecția jertfei, a curajului iertării, a tăriei smereniei, a curăției, căinței și binelui. În același spirit, s-ar cuveni ca vina lor pentru această înstrăinare să fie împărțită tuturor celor cu care acești oameni s-au intersectat în vreun fel de-a lungul vieții. Câți am putea spune că am încercat să-i ajutăm să iasă din ignoranță și să facă măcar un prim pas spre ieșirea din înstrăinare? Câți dintre noi am avea puterea să împărțim cu ei păcatul înstrăinării? Poate niciunul, deși am ști să-i criticăm pentru tot ce fac și ce nu fac. Dar nu știm ce probleme au, ce necazuri, câtă durere-n suflet și câtă necunoaștere nevinovată. Și câtă teamă de răutățile de care suntem în stare. Oare știe cineva, în afară de cei aflați în aceeași situație, ce simte un om matur când este privit cu dispreț pentru că nu are haine îngrijite, „de duminica” sau „de mers la Biserică”? Dar un copil? Un copil care, pe lângă disprețul simțit pentru haine, mai trăiește și drama apartenenței la o familie săracă, la o etnie rău famată? Oare câți dintre noi știu ce simte un astfel de copil, în fiecare zi la școală? – și nu doar colegii sunt cei care îi apostrofează sau batjocoresc pentru că nu au „haine potrivite”, ci și unii profesori (am trăit un asemenea episod, chiar în orașul poveștii despre care-i vorba aici).

Câțiva dintre voluntarii care au dăruit familiilor nevoiașe din Pecica un zâmbet de Crăciun
Sursa: Facebook – Simona Bahrim

În simplitatea ei, povestea acestui „Zâmbet de Crăciun” din 2018 este adevărata minune petrecută într-o comunitate cu un potențial uriaș, dar mereu estompat de orgoliul bolnav și incapacitatea funcțională a celui ce visa să fie un Merlin al locului și-a ajuns un fel de nulist sau un semi-balaur de gradul 0,6, cum ar zice Stanislaw Lem în poveștile sale despre balauri, fără să știe că ăsta e de gradul 1,05. Acestea fiind spuse, l-am scos definitiv din cuprinsul poveștii în care n-a intrat niciodată. Poveste, cum spuneam, simplă: cineva cu suflet bun și inițiativă a lansat o idee, la care au aderat și alții care împreună au reușit să mobilizeze o mulțime de oameni din Pecica. S-au donat multe produse, de la alimente de bază, la televizoare, multe dulciuri, haine, dar și bani (fiecare după cât a avut, a putut sau a vrut). Alții au asigurat transportul tonelor de lemne pentru foc cumpărate și distribuite nevoiașilor și a alimentelor.

Cea mai importantă dintre idei însă a fost aceea de a nu implica în vreun fel organizațiile politice sau autoritățile locale. Desigur, politicienii puteau face donații, în nume personal și fără vreo referire la partidul din care face parte. La fel ar fi putut dona și primarul ori viceprimarul (n-au făcut-o) sau consilierii locali (câțiva au donat și s-au implicat). A fost una dintre puținele ocazii în care pecicanii și-au dovedit nu doar omenia și dărnicia, ci și empatia față de situația celor aflați în mari nevoi materiale. Toată această acțiune de voluntariat a avut scopul declarat de a le aduce un zâmbet pe fețele triste ale copiilor din cele 33 de familii nevoiașe. În primul rând copiilor, dar și adulților, desigur. Un zâmbet ce nu poate fi niciodată evaluat în bani, o bucurie mai mare, poate, decât speranța iluzorie într-o minune. Un zâmbet pentru care toți participanții și donatorii au spus că ar fi dat infinit mai mult dacă ar fi știut cât de sugestiv au știut să zâmbească ochii acelor copiii. Un zâmbet cumva trist, mirat, dar sincer, curat.

Poate vor mai avea ocazia și altă dată. Pentru că, din păcate, povestea acestui zâmbet s-a oprit. Continuitatea unei acțiuni cu adevărat minunate a rămas tot o speranță. Moșul i-a uitat iarăși pentru că un semi-balaur a reușit să omoare entuziasmul și empatia pecicanilor. Poate, totuși, la anul va veni iar Moșul la pecicani. Cu daruri multe și interesante, pentru copii și oameni mari.