Se împlinesc, iată, 125 de ani de când îl priveghem pe Eminescu – și încă refuzăm să recunoaștem că a murit ucis chiar de propriul său popor… de proprii contemporani… de turma adunată în jurul lui ca spectatorii perverși la ursul ucigaș devenit inofensiv și ridicol… de-a valma incluzând în turma asta pestriță prieteni, tovarăși de pahar și de arme, curve politice, nebuni de-ai săi… La propriu, poetul național a murit ucis de un nebun lăsat, aproape sigur intenționat si cu intenții criminale, în preajma sa; la figurat – l-au ucis lent indolența, lipsa de respect, de patriotism și, în general, de judecată de care am dat dovadă… noi… ca nație… ca popor.
Oare ce-i mai jenant pentru minte, inimă și, nu-i așa?, literatură: să suferi de complexul unei crime individuale sau de blestemul uneia colective? Întrebare pentru dostoievskienii care l-au prins pe Hitler.

Cel puțin de la internarea sa, din 3 februarie, 1889, la spitalul Mărcuța din București și apoi la Caritas, când medicii Petrescu și Șuțu l-au  diagnosticat ca „dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”, trecând prin instituirea (în 13 martie) a unei curatele pentru asistența judiciară a bolnavului – adică scoaterea sa din rândul oamenilor cu drept de semnătură… inclusiv asupra propriei sale vieți!… am acționat – am tupeul s-o afirm – mai criminal cu mântuitorul nostru liric decât a acționat poporul israelian asupra lui Isus Cristos!  Moartea sa biologică din dimineața de 15 iulie, 1889, a survenit asupra sa mai degrabă ca o izbăvire – „Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna…” – după ce la începutul anului fatidic boala îi devenise tot mai violentă, în „casa de sănătate” din strada Plantelor, București (din fericire, azi dărâmată). ZiarulRomânul anunța, acum fix 125 de ani, deci, următoare, la rubrica de știri: „Eminescu nu mai este”, iar ulterior, sec,  fără suspine, „corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”. A fost sfârșitul, pe cât de izbăvitor pentru el, pe atât de criminal pentru noi, a celor 6-7 ani de nebunie… și a unei vieți de geniu.

Efectiv, moartea sa a survenit în urma unei lovituri în cap cu o piatră, administrată de un pacient al sanatoriului pe care îl enervase faptul că poetul cânta „Deșteaptă-te, române” și el nu putea să doarmă. Martori oculari dar… nebăgați în seamă de „istoria mare” afirmă că ucigașul era „montat” de terți… nici nu mai importă aici cum îi chema pe ăia, de ce nație erau și care le era mobilul… dar cert este că se mai bătuse cu poetul… îl mai lovise pe Eminescu în repetate rânduri… și tot cu piatra. Confesiunea martorului ocular – unul foarte credibil: frizerul său – care a asistat (fricos și pasiv) la momentul culminant al tragediei, a fost descoperită de profesorul Nae Georgescu şi introdusă în volumul „Boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. Iat-o: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te române!”(…) Şi a început să cânte Deşteaptă-te române!, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi da lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „…Ăsta m-a omorât!”. Legistul G. Marinescu, după o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.
De necomentat… De prelungit parastasul… De neînvățat la școală…
O culpă greu de achitat. 

Dar… știi ce?… hai să descrețim atmosfera și să „facem mișto la parastase” – cum ne provoacă însuși marele continuator al poetului, Nichita Stănescu… S-o descrețim tot cu ceva ce nu s-a predat, nu se predă și nu se va preda, vreodată, în manualele românești… cu toate că, în umila mea accepțiune critică, reprezintă proba cea mai evidentă a geniului lui Eminescu-omul. Anecdota circulă ca și banc din categoria „bancuri porcoase cu genii” – dar cercetători foarte serioși o autentifică (aproape) academic, iar folclorul i-a pus, demult, ștampila nemuritorului de la Ipotești.
Cică uitându-și pălăria, paltonul și bastonul în casa iubitei eterne, Veronica Micle, Eminescu se întoarce după ce făcuse cale bună din drum… timp în care ajunsese deja cealaltă mare aventură erotică a moldovencei, Caragiale în persoană. Auzind gălăgie pe scări și vocea puternică a concurentului său – care avea o reputație… tare în ce privește agresivitatea sa – dramaturgul abia apucă să intre sub masă, fața acesteia neacoperindu-i, însă, întreaga goliciune corporală. Eminescu îl filează cu coada ochiului, după care își țintește amanta în ochi și-i zice:
„N-am venit să-ți tulbur somnul,
nici să-l *ut în *ur pe domnul:
am venit să-mi iau paltonul,
pălăria şi bastonul.”
…sau varianta hardcore de la „Somnoroase păsărele”…
Întru apărarea verității acestei paternități, să (re)citim ceea ce – de data asta – au lăsat scris sub formă de mărturisiri oficiale chiar cei doi corifei ai Literaturii românem cu muza lor comună cu tot, vizavi de, vezi-bine, cea mai interesantă tripletă conjugală din perioada romantică a boemei naționale și universale:

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”  – M. Eminescu.

„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.” – Veronica Micle.

 „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” – I. L. Caragiale.

…și să facem un efort pentru a-l recepta pe Nenea de pe bancnota de 500 măcar corect…

Legătura dintre cele două teme o veți face singuri… contez pe inteligența fiecăruia dintre cititori.