Am mai pomenit aici despre simpatia românilor pentru premierul maghiar. Fenomenul este verificat, un sondaj rapid indică șase din zece români care îl simpatizează pe fostul tânăr revoltat din 1989, devenit cel mai lonegviv premier din Ungaria de după căderea socialismului.

Mai nou găsesc din ce în ce mai multe cunoștințe care mă întreabă ce părere am de Orbán. Al lor, nu al nostru, precizează rapid, cu un zâmbet șugubăț pe buze. Fără să mai pomenesc de liderii de opinie ai nației, în frunte cu „maestrul” Cristoiu, așa cum îl apelează cu simpatie un alt tânăr revoltat devenit dreptaci convins. E vorba de între timp „maturizatul” Turcescu, cel care făcea recorduri de audiență prin anii două mii cu emisiunile sale revoltate. Trec peste pe cei mai puțin cunoscuți opiniei publice de pe Facebook, îl amintesc totuși și pe Sorin Roșca Stănescu, extaziat și el ca pe vremuri de strălucirea geniului politic din vecini.

Problema este așadar cam generală și relevă nostalgia românului prins în problemele neliniștitoare ale zilei după un lider politic autoritar care să-i arate calea, să îi ia de pe umeri responsabilitatea alegerii între rău și și mai rău. Toate acestea fără „raționalizările” de pe vremea mult prea grabnic împușcatului.

Adică să avem de toate, să fie benzină și motorină, magazinele să fie pline, fără să mai vorbim de promoții, să avem bani pentru orice și chiar mai mult decât atâta, inclusiv de o vacanță în Grecia sau alte locuri, dar să ne lase în pace politicienii ăștia de două surcele care se dau democrați, dar nu sunt în stare de nimica.

Să ia exemplu de la mititelul rotofei din Ungaria, cel care le spune de la obraz celor de la Bruxelles, nu dă doi bani pe sancțiunile împotriva Rusiei, chiar mai trage o vizită la Putin, că doară n-o fi foc. Este ceva prin Ucraina, este drept, dar pentru atâta treabă n-are rost să strici tu prietenia cu Marele Urs și să rămâi la iarnă fără încălzire sau, Doamne feri, fără curent și wireless. Și nici să te ploconești la senilul acela de Biden, sămânța tuturor relelor din lume. Mișcat din umbră de oculta mondială în frunte cu George Soros și alții, asta ca să nu mai pomenim de Billy Gates sau Zucky cel cu Facebookul. Viktor se duce în SUA, nu la Casa Albă, ci să se întâlnească cu Trump cel căutat de FBI, și ține acolo o cuvântare de stă mâța-n coadă, nu face pe el de textele celor care ne vor doar banii și nu ne dau mai nimica în afară de internet.

Iar pe cei care gândesc și simt astfel, hrăniți pe virtual și alte căi de „marii analiști ai nației”, nu ai cum să îi convingi cu argumente raționale. Ei se află de mult și mai mereu într-o fundătură. În fundătura aceea de când îi lumea în care dau de „părinți” ai nației care îi conduc ca pe oi pe culmile civilizației fără responsabilități. Dacă le spui că Orbán, departe de a fi un lider preocupat de libertatea și bunăstarea poporului său, este înainte de toate un hoț care în nici cinșpe ani a devenit cel mai bogat om al țării, îți râd în nas: și ce dacă? Omul se descurcă, are și el un avantaj, care-i problema?

La nivelul lor, la modul în care ei gândesc și simt, întăriți de cavalerii gândului răzleț de pe Facebook, e firesc ca omul providențial să mai și fure, că doară n-o să moară de foame de dragul nostru. Important e că e dat naibii, șmecher și în locul nostru, având grijă să trăim și noi bine sau măcar binișor, scutiți de eforturi în plus. Sau cum spune lozinca aflată pe toate drumurile: fură, da, dar ne mai lasă și nouă. Și mai ales: nu ne lasă la cheremul străinilor, a ocultei care exact atâta așteaptă.

Nu ai cum să-i faci să înțeleagă că libertatea ține de responsabilitate, iar bună-starea de muncă. Bine organizată, dacă se poate, iar rezultatele muncii să se împartă cinstit, așa cum cer din cele mai vechi timpuri principiile conviețuirii umane. Altfel ajungi la corupție – păcatul originar simbolic -, minciună, înșelăciune, iar în cele din urmă la război, exact așa cum se vede și cu ochiul liber dacă te uiți atent și avizat la ce se întâmplă în vecini.

Și mai ales să realizezi că nimic nu se întâmplă fără pricină, iar în cele din urmă, place, nu place, adevărul iese la iveală.
Ungaria lui Orbán Viktor a ajuns penultima țară din UE privind performanța economică (ultima informație: stațiile de benzină au probleme cu aprovizionarea), inflația galopează prin vecini cu un zâmbet parșiv pe buze pe ruinile bunăstării de ieri, pe hoitul avantajului occidentalizării mai rapide decât prin vecini. Discursul naționalist, metodă predilectă a tuturor dictatorilor de buzunar din estul Europei, încă gâdilă orgoliul omului mic și neștiutor, sloganele agresive împotriva străinilor încă flutură în fața realității sordide și din ce în ce mai îngrijorătoare.

Opoziția din Ungaria, efectiv desființată de Orbán, începe totuși să se trezească, chiar dacă e încă buimacă, ca omul care se freacă la ochi și nu îi vine să creadă ce vede.

S-a mai văzut, este chiar un loc comun al istoriei, lucrurile deosebite se întâmplă pe neașteptate. Așa încât în loc se ne minunăm de vrăjile pe care le mai face Viktor, am face mult mai bine dacă ne-am ocupa de treaba noastră, nu de alta, dar am avea destulă.

Și nu le va rezolva el, Viktor cel dat naibii, oricât încearcă să ne convingă de asta maestrul Cristoiu și alții ca el, nostalgici ai tăticilor care ne spun unde la stânga se află dreapta, iar dacă răspundem bine ne mai dau și o înghețată râncedă…